Home » serafimi

Tag: serafimi

Am văzut filmul cu seminarul ortodox!

Gata, m-am dus şi l-am văzut. M-au acuzat câţiva pentru ceea ce am scris aici Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!. Spuneau că m-am apucat să comentez doar pe baza unui trailer, deşi în acel moment filmul nu era încă în cinematografe, iar acest lucru se practică peste tot în lumea asta.

Acum am văzut opera regizorului Daniel Sandu, cel despre care în fiecare material din presă referior la acest film ne este prezentat ca un fost seminarist ortodox. Adică să ştim de unde plecăm cu toată treaba. În articolul de atunci spuneam că îl bănuiesc pe regizor de faptul că încearcă astfel să inducă omului senzaţia că asistă la o relatare a unor fapte reale, că vrea ca oamenii din sală să facă legătura între trecutul său şi ceea ce vede pe ecrane. Însă am citit un interviu recent în care el spune direct că sunt fapte reale în proporţie de 80%. Deci am greşit, nu induce nimic in creierul omului, îi spune direct.

sursa foto: aarc.ro

Dar să trecem mai departe. Filmul e aşa cum mă aşteptam după vizionarea trailerului, unul excelent. Realizat la un nivel mult peste media filmelor româneşti. De altfel, dacă treci de “bariera” limbii române, poţi crede că asişti la un film american. Cadre succesive, tăieturi multe, muzica potrivită, sunet ok, conturarea personajelor destul de bună, lucruri care lipsesc de cele mai multe ori în producţiile autohtone. Poţi chiar banui că cineva a avut un interes ca filmul să iasă atât de bine :))

Am văzut zilele astea şi Breaking News, tot film românesc. Păi nu se compară. Acolo cameramanul-regizorul-editorul video era îndrăgostit de jocul cu sharf-ul camerei. I se părea lui că e mişto, mie mi se părea foarte obositor. Şi evident multă mizerie, că noua ne place să prezentăm acest lucru. Aici, la serafimi, chiar mi-a plăcut că nu a arătat deloc mizeria din seminar. Bă, la un moment dat, chiar putea să bage o toaletă infectă în film, să ni-i arate pe ăia fumând alături de o budă nespălată, era tipic pentru filmul românesc. Nu se întâmplă asta şi îl felicit pe regizor. Ba chiar a încercat ca prin cadrele arătate să exprime ceva, să arate o stare de spirit, să îţi transmită ceva relevant pentru conţinutul, desfăşurarea şi înţelegerea filmului. Că la noi, ca să umplem o oră şi jumătate de film băgăm cadre aiurea fără nicio noimă. La Breaking au fost o grămadă. Sau le lungim până îţi vine să strigi în sală “hai frate, mută camera aia!”

Bun, deci am stabilit că filmul ca realizare e excelent, chiar mi-a plăcut foarte mult, am şi râs la câteva faze, m-a prins. Acum să trecem la partea interesant 😀 Încă de la început aflăm că în seminar ăştia din anii mai mari fac pe acolo prostii. Că ăsta e subiectul, personajul nostru e influenţat la început de seniori să facă nasoale. Deci ăia care mai au un pic până să ajungă preoţi sunt nişte păcătoşi. Apoi apare şi preotul-profesor care ne este prezentat din start ca fiind în stare să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopul. Scopul nu-l aflăm decât mai târziu.

Aaah, era să uit. Ne plac nouă piz**le statice. Scuzaţi-mi exprimarea, dar aşa este. Încă de la Sergiu Nicolaescu parcă toţi regizorii româneşti utilizează de efectul “pi*d*i statice”. Şi mă refer că ea apare în cadru fără să ne mai lase pe noi să ne imaginăm cum arată, e arătată acolo în toată splendoarea, cu tot stufărişul de rigoare. Şi ţinută pe ecran câteva secunde bune în caz că cineva se apleacă după suc chiar în acel moment. Tot erotismul scenelor de dragoste la noi se pierde. De ce oare se face încă atâta tam-tam pentru scena lui Sharon Stone din Basic Instinct? Dacă apărea la orice pas se mai mira cineva că s-a văzut ceva acolo timp de o fracţiune de secundă? Pentru că acolo a fost o greşeală, în filmele americane ea, doamna p**dă, nu apare pe ecran, totul e filmat din unghiuri cât să apară doar în imaginaţia spectatorului. Chiar şi actriţa româncă, cea care oricum nu apare pe nicaieri la distribuţie, părea jenată de-adevăratelea. Chiar ar fi interesant de aflat dacă a decis ea sau regizorul ca ea, doamna de care vă vorbeam, să nu fie rasă 😛

Apoi aflăm că ăştia în seminar fac toate prostiile posibile, dau bani cu camătă, mint, se înşeală unii pe alţii, beau alcool, pierd nopţile, preacurvesc 😛 şi tot aşa. Ba la un moment dat sunt învăţaţi cum să ceară bani de două ori pe aceeaşi groapă. Eu am terminat 12 clase la Marin Preda, un liceu cu o “faimă” destul de ridicată în astfel de chestiuni şi acolo nu se petreceau atâtea grozăvii.

sursa foto: aarc.ro

Filmul e concentrat pe personajul Gabriel, care el participă la toate aceste “păcate”, dar care sfârşeşte prin a fi arătat ca o victimă. El e întrebat de Patriarh pentru ce a venit la seminar iar răspunsul lui este unul care se doreşte a fi plin de substanţă “am venit pentru a ajuta oamenii să-şi găsească linistea!” Hahaha, adică tu sari gardul în timpul rugăciunii să joci biliard, dar apoi o dai ca şi când nu eşti lăsat să-ţi duci menirea la capăt :)))
Apoi într-o altă scenă, în care el vorbeşte cu preotul bisericii unde a fost trimis, i se spune că biserica nu e decât o “cabină telefonică”, că Dumnezeu e în inima fiecăruia. Hmmmm, unde aţi mai găsit mesajul ăsta? Cam peste tot, nu? Cam de la toată lumea care-i acuză pe preoţi de una şi de alta “Nu am nevoie să merg la biserică, Dumnezeu e în sufletul meu”. Bine, ce să zic, tine-l acolo, dacă e aşa 🙂

Imediat după ultima scenă apar câteva cadre care par scoase de pe o caseta VHS veche. Evident, să ne ducă cu gândul la veridicitatea poveştii. Nu vreau să fiu şi mai mult cârcotaş, dar cei care am pus mână vreodată pe un editor video ştim că acest efect poate fi realizat foarte uşor. Dar na, e doar o presupunere, poate sunt adevărate şi vechi.

Închei cu un lucru care mi s-a părut tare amuzant. La finalul filmului, la credite, apăreau peste 20 de cascadori. Dintre cei care aţi văzut filmul aţi simţit nevoia de 20 de cascadori? Pentru ce? Sau scena în care sar personajele de pe pod în apă s-a filmat de 20 de ori cu câte un alt cascador? Era prea rece apa şi nu putea să intre iar primul dacă mai era nevoie? :))

Deci, cum spuneam si acum aproape o lună e un film bun făcut de un regizor care doreşte afirmare rapidă. Şi ca să obţină asta mizează exact pe acest subiect sensibil, la modă. Peste tot ni se spune că filmul e în plan de prin 2003 parcă, dar tot într-un interviu am citit că decizia de a fi lansat anul acesta s-a luat prin ianuarie. Deci lansarea lui are loc, absolut întâmplător, odată cu scandalurile care afectează Biserica. Hai să credem că e exact aşa, treacă de la noi.

Repet, încă o dată, lăsând la o parte mesajul transmis, filmul este foarte, foarte bun. Ilie Dumitrescu jr. chiar nu e lăudat degeaba de anumite site-uri, iar Vlad Ivanov e excelent în rolul rău.

Gata, v-am pupat 😀

Poate mai vreţi să citiţi si:

Bătaia tradiţională din cuplurile gay!
Opriţi liberele de sărbători, vor oamenii să coboare!
“Sunt ateu, Dumnezeu mi-e martor! “
Să vină rachetele!

Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!

Era 1 noaptea, mă băgasem în pat şi înainte să mă culc îmi verific ultima oară telefonul. Şi mi-a sărit în faţă trailerul la filmul “Un pas în urma serafimilor”. Am devenit brusc interesat, am dat play, l-am vizionat iar apoi am citit câte ceva despre el. Habar n-aveam de existenţa lui, nici nu auzisem de el, nici nu ştiam că are cineva în plan aşa ceva, darămite că va fi lansat chiar luna aceasta.

Filmul este regizat de Daniel Sandu, un băiat care a mai lucrat la câteva scurt metraje şi la seriale gen “La Bloc” sau “Nimeni nu-i perfect” de la Prima. Tot despre el aflăm că a absolvit Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman. Aici e partea mişto, că filmul este despre “un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox.” Deci practic toată lumea se va duce, voit evident, cu gândul că ceea ce păţeşte tânărul din film e de fapt o experienţă reală trăită de regizorul nostru. Nu ai cum să nu faci legătura. În toate articolele despre acest film este precizat acest lucru, cine este şi ce a făcut până acum Sandu. PR-ul acestui film este foarte bun, şi-a făcut treaba, lucrează excelent cu mintea cititorului. Cine altcineva să ştie mai bine decât un om care a fost în interiorul Bisericii, nu?

Bun, să ne ocupăm un pic de acest aspect, de regizorul care a terminat un seminar teologic şi care între timp a ajuns regizor. Din câte ştiu, aproape toţi care vor să intre într-un seminar teologic intră. Dacă Sandu nu a simţit nevoia să-şi continue drumul către preoţie, e clar că nu a mai dorit acest lucru. Din diferite motive, nu le ştim. Putem bănui că sunt cele din film, poate, nu ştim. Dar e clar că Sandu nu avea menirea de a ajunge preot, că altfel trecea peste aceste piedici primite. Că aşa se spune, nu? Crezi, continui, nu crezi, te duci şi faci ce îţi trece prin cap. Asta e logic, nu am citit pe nicăieri, dar e clar că aşa stă treaba. Bun, deci el a părăsit această lume despre care acum face un film. Vi se pare cunoscut scenariul? Parcă l-am mai văzut de curând în “Întâia predică a unui preot ateu”.

Vă invit să urmăriţi trailerul şi apoi mai comentam 🙂

Trailer Un pas in urma serafimilor

Trailerul debutează cu o încercare de un speech sau o predică, bănuiesc, a personajului principal. Tânărul tot încearcă să spună “Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi aici…” dar este oprit de un preot (probabil) în vârstă, care îi explică faptul că nu o spune cum trebuie. Eu unul, doar din ce am văzut în filmele americane, expresia formulată exact aşa e folosită la catolici, n-am auzit-o la ortodocşi, dar recunosc, nu sunt nici cel mai fin cunoscător şi poate mă înşel. Dar dacă ar fi aşa, pare o amestecătură încât să dea bine.

Mergem mai departe. Personajul principal se întreabă “de ce se spune crede şi nu cerceta?”. Păi dacă regizorul a terminat teologia ar fi ştiut că această expresie nu e recunoscută deloc de preoţi şi nu apare în Biblie. Totuşi poate vom afla din film că întrebarea va primi răspunsul corect, vedem la lansare.
Apoi totul se transformă într-un American Pie 7, petreceri, gagici, ţâţe şi alcool. Imaginile nu sunt întâmplătoare, se insistă pe alăturarea tuturor celor din cadrul acelui seminar. “Băi nene, păi ce încredere să mai am eu în preoţi când iată în ce condiţii se dezvoltă ei?!”

La un moment dat e o scenă când printre oamenii sărmani trec mai multe Merţane din care coboară câţiva preoţi. Vi se pare tare? Mie da. Şi evident că trailerul se termină cu revelaţia că profesorul care-l învăţa pe tânăr arta preoţiei e de fapt un nenorocit. Mişto rău de tot. Chiar abia aştept să văd filmul. Dau 13 lei marţea şi merg la Mall, că am card şi iau cu reducere :))

În descrierea filmului dată de PR către diferitele site-uri se spune “elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar.” Nici măcar nu-i mai lasă pe oameni să înţeleagă ei aceste lucruri din film, ni se servesc dinainte. De parcă producătorii şi regizorul s-ar fi bazat că masa căreia i se adresează e una limitată din punct de vedere al inteligenţei.

În plus, iată o imagine care pe mine mă duce cu gândul la catolici, nicidecum la ortodocsi. Păi ce facem domnu’ regizor, shaorma cu de toate? :))

Şi acum să trecem mai departe de trailer. Filmul pare unul realizat excelent, mult peste media filmelor ieşite în cinematografele româneşti în ultimii ani. Mie îmi place cum arată vizual. Chiar şi trailerul are o dinamică rar întâlnită la filmele româneşti. Lăsând la o parte ceea ce încearcă să transmită, filmul pare unul ok. Sunt multe filme de la Hollywood cu care nu suntem de acord cu mesajul transmis, dar asta nu înseamnă că nu sunt unele bune. Aşa şi aici. Dar tocmai acest lucru îl face şi mai interesant. Că un astfel de film nu-l realizezi în 5 luni, ai nevoie de timp. Timp mult. Şi am găsit pe google că ideea filmului a apărut prima oară în 2008. De atunci se tot lucrează la el.

Scandalul cu preotul Pomohaci a apărut la finalul lunii iunie. Apoi au apărut şi imaginile cu Episcopul de Huşi. Filmul “Un pas in urma serafimilor” apare exact pe trendul scăderii încrederii în Biserică. Apare exact când trebuie. Pare chiar prea mare coincidenţa. Imagini presupuse cu ceea ce se întâmplă în interiorul Bisericii tocmai când increderea e afectată de aceste cazuri de mai sus. Plus cel cu “preotul ateu”. Totuşi deşi e prea mare coincidenţa, cum spuneam, eu cred că e doar o încercare de-a unui tânăr regizor să se afirme. Şi cum să o facă mai uşor decât prin a intra cu picioarele într-un subiect delicat. Strategia e foarte bună. Cam aşa văd eu treaba.

Aşa ca o statiscică am căutat pe internet diferite sondaje de-a lungul timpului cu evoluţia încrederii în diferitele insituţii din România. Iată evoluţia în biserică:

2003 90%
2011 84%
martie 2013 69,1
mai 2013 66,1
august 2013 63,9
octombrie 2014 62,4
decembrie 2014 60,6
februarie 2015 64%
mai 2015 62,3
aprilie 2016 58,1

Evident că şi oamenii din interiorul bisericii au o parte de vină în treaba asta, dar mai multe poate altădată. Că iar am exagerat cu scrisul 😀

Mai multe pe acest subiect aici Biserica Ortodoxă Română, zguduită de 0.0206%! si aici Vreau o lumânare, fără bon, vă rog!