Home » film

Tag: film

Top 10 grei de la Hollywood! Regizorii mei preferaţi :D

Am vrut de ceva timp să fac acest top. Nu neapărat pentru a-l aduce în faţa voastră, cât pentru a-l vedea eu cum arată, a fost o curiozitate şi pentru mine să văd clasamentul final. În mare ştiam care pe unde se situează, însă punând pe foaie toate filmele şi toate numele preferate clasamentul final s-a stabilit practic singur. A fost ca un joc interesant şi vă invit, în continuare, să vedeţi ce a ieşit. O precizare vreau doar să mai fac înainte. Nu m-am oprit strict la partea regizorală, pentru că mulţi dintre cei de mai jos nu s-au limitat doar la asta de-a lungul carierei, ci au preferat de multe ori să supervizeze totul în producţia unui film. Sau alţii au început ca scenarişti, apoi au trecut pe scaunul regizorului, ca mai apoi să se ocupe de întreaga producţie.

So… let’s begin:

10. JJ Abrams (52 de ani, New York)

 

E singurul dintre cei din listă pe care l-am remarcat în urma unui serial, nu în urma unui lung-metraj. El e capul din spatele mega-apreciatului „Lost”. Nu vă mai spun ce loc ocupă Lost în topul serialelor întocmit de mine şi despre care aţi citit AICI.

In 1999 a apărut Blair Witch Project, un film care a dat peste cap toate calculele financiare, daca nu mă înşel încă e cel mai profitabil film din istorie. Ma rog, nu l-a făcut Abrams, nu asta voiam să spun ci el a făcut Cloverfield pe acelaşi principiu “recovered footage”. M-am uitat la Blair Witch la vremea lui dar cu greu credeam că mai pot urmări vreun film realizat în acest mod. Cloverfield însă m-a convins să-l urmăresc şi nu am regretat. L-am revăzut recent şi acum, după 10 ani, pare o producţie “lame”, însă la vremea lui a fost foarte bun.

În 1998, Abrams a scris scenariul pentru Armageddon cu Bruce Willis. Acel film în care asteroidul e distrus de o bombă. Aveam să aflăm peste câţiva ani că aceasta nu ar fi soluţia tocmai bună la un astfel de pericol pentru omenire totuşi. Filmul a fost însă ok. Criticat mult, dar ok.

JJ Abrams, R2D2, Star Wars: The Force Awakens

Misiune Imposibilă 3,4,5,6 sunt produse de el. Şi Super8, un film decent. Partea interesantă a carierei lui Abrams e că în ultimii ani s-a ocupat atât de filmele Star Trek cât şi Star Wars.  A produs cele mai noi filme din seria Star Trek, cele din 2009, 2013 şi 2016, doar la ultimul nu a fost şi scenarist pe lângă producător. Tot el a produs şi The Force Awakens şi The Last Jedi. Interesant, nu? Ca şi cum Pepsi Cola şi Coca Cola şi-ar da reclamele pe mâna aceleiaşi case de producţie. Banuiesc că nu se întâmplă asta.

Mergem mai departe.

9. Michael Bay (53 ani, Los Angeles)

În primul rând l-am pus aici pentru că i-a readus la viaţă pe eroii copilăriei mele, Ţestoasele Ninja. Apoi a produs Armageddon, despre care v-am spus că a fost scris de JJ Abrams. Tot Bay e vinovat şi de seria Transformers, dar asta nu e nicidecum ceva de laudă 🙂

În 2001, Bay regiza şi producea Pearl Harbour, film nominalizat la patru premii Oscar. Bine, totodată era nominalizat şi la 6 categorii la Zmeura de Aur.

Michael Bay, Pearl Harbour

Michael Bay e unul dintre preferaţii mei şi pentru că a readus la lumină, sau cel puţin a încercat, să reînvie seriile celebre de groază Friday 13, Nighmare on Elm Street şi Texas Chainsaw Massacre. Freddy e unul dintre personajele mele preferate din filme. M-a îngrozit când eram copil, dar am început să-l apreciez mai târziu când am luat la rând toate seriile clasice horror. În plus, să spunem despre Bay că a debutat ca regizor în 1995 cu Bad Boys, filmul cu Will Smith si Martin Lawrence.

8. Robert Zemeckis (Chicago, 66 ani)

Robert Zemeckis, Brad Pitt, Allied

Teoretic ar fi de ajuns să vă spun că el a scris şi a regizat filmele din seria Back tot the Future. Am crescut cu Marty McFly şi cu a sa DeLorean. Dar nu pentru asta l-am ales. Unul dintre primele filme văzute de copilul de mine la cinema a fost Romancing the Stone – Idilă pentru o piatră preţiosă. Era la începutul anilor 90, la cinema Giuleşti, transformat între timp în club sau ce o mai fi acolo. Un film romantic presărat cu multă acţiune în junglă cu Michael Douglas, Kathleen Turner şi Danny de Vito ca actori principali. Apoi în vara aceea l-am mai văzut o dată la un teatru de vară de pe litoral. Ţin minte că am vrut să-l mai vedem o dată cu toţii, eu, sora, tata, mama 🙂

A luat Oscarul pentru cel mai bun regizor cu Forrest Gump în 1994. În 1997 a făcut Contact, filmul cu Jodie Foster care a fost sursa de inspiraţie pentru mega-lăudatul Arrival. Bine, nimeni nu recunoaşte asta, dar mă rog.

De curând am mai urmărit pe marele ecran Allied, o poveste din Al Doilea Război Mondial cu Brad Pitt în rol principal. Foarte bun filmul, vi-l recomand, dacă nu l-aţi văzut deja. Mie îmi plac filmele de acest gen, aşa cum aţi citit AICI în Top 10 realizat de mine în urmă cu ceva timp.

Ghost Ship şi Flight sunt alte două filme ce merită a fi menţionate din cariera lui Zemeckis. De asemenea, el a fost mult timp producător al serialului Tales from the Crypt.

7. Ridley Scott (80 de ani, Irlanda de Nord)

Ridley Scott, Matt Damon, The Martian

A debutat pe marile ecrane în 1979 cu Alien, film realizat cu un buget de 11 milioane de dolari care a “scos” înapoi 105 milioane de dolari. Atenţie, vorbim de încasările de după lansare, de atunci. Pentru că între timp, creaţia lui Scott valorează miliarde probabil. S-au făcut continuări, jocuri video, jucării cu extratereştrii lui Scott.

Peste 3 ani, în 1982, Scott îşi imaginează un Los Angeles cu nave spaţiale, cu clone, cu androizi şi cu tot ce ţine de un viitor îndepărtat. Partea mişto e că în 82, 2019 părea destul de departe. Că anul viitor ar trebui să se întâmple toate astea 🙂 Dar rămâne un clasic al filmelor SF.

De-a lungul carierei a fost nominalizat la 4 premii Oscar însă nu a câştigat niciunul. Nominalizările au venit pentru Thelma&Louise, Gladiator, Black Hawk Down şi The Martian.

În 2001, Scott regizează “Hannibal” continuarea la “Silence of the Lambs”. Un film primit cu recenzii mai mult negative decât pozitive, însă succesul a fost enorm din punct de vedere financiar, stabilind noi recorduri în Statele Unite, Canada, Australia şi Marea Britanie.

Ridley Scott, Russel Crowe, Gladiator

În 2012 a făcut Prometheus, un prequel al lui Alien, considerat de mulţi un eşec, însă eu am plecat foarte mulţumit de la cinema, mi-a plăcut foarte tare. Apoi, anul trecut a reluat tema sa preferată şi a realizat Alien: Covenant. Recunosc însă că deocamdată nu am apucat să îl văd.

Anul trecut a apărut pe marile ecrane “All the Money in the World”, o poveste bazată pe fapte reale. Nepotul lui Paul J. Getty, cel mai bogat americat din lume, e răpit şi teroriştii îi cer acestuia 17 milioane de euro. Getty refuză pe motiv că dacă ar plăti ar încuraja răpirile de copii. Perfect logic, nu? Film care i-a adus lui Christopher Plummer a treia nominalizare la Oscar din carieră.

Ok, gata cu joaca, încep lucrurile serioase! 😀

6. Martin Scorsese (75 ani, New York)

Încep prin a spune că sunt fan al filmelor cu mafioţi. Şi dacă şi tu eşti fan sau măcar dacă îţi plac aşa cât de cât şi totuşi nu ai văzut Casino sau Goodfellas, atunci mai bine ieşi de pe site-ul ăsta. Scorsese nu s-a ocupat numai cu d-asta, dar cele două sunt senzaţionale. Dacă nu îţi plac, măcar Casino trebuie să-l vezi pentru o scenă ciudată de sex între Joe Pesci şi Sharon Stone :))

Are în filmografia sa o mulţime de filme clasice ca Raging Bull, Cape Fear, Taxi Driver sau Mean Streets.

În 2006 îi aruncă în acelaşi timp pe ecran pe Leonardo Di Caprio, Jack Nickolson, Matt Damon, Mark Wahlberg, Alec Baldwin şi Martin Sheen pentru a ne aduce “The Departed”, un thriler excelent, pe care trebuie să-l vedeţi, daca l-ati scăpat. De altfel, e singurul film care i-a şi adus lui Scorsese Oscarul din cariera de regizor. A fost nominalizat de 8 ori, dar doar cu Departed a câştigat.

Martin Scorsese, Robert De Niro, Goodfellas

Mulţi regizori mari au câţiva actori preferaţi cu care au colaborat de mai multe ori. Scorsese a colaborat cu De Niro de 8 ori, iar cu Di Caprio de 5. De altfel, e foarte interesant de urmărit filmul scurt “The Audition”, unde cei doi se lupta pentru un rol în următorul film al lui Scorsese, totul fiind evident o ficţiune.

În 2010, Scorsese face “Shutter Island”, unul dintre filmele mele preferate. Scena de final m-a năucit complet când l-am văzut prima oară. Un film de inspiraţie pentru mulţi, de 8 ani încoace.

Apoi în 2013 scoate The Wolf of Wall Street, tot cu Di Caprio. Filmul a avut 5 nominalizări la Oscar. De altfel, filmele produse de Scorsese au fost nominalizate de nu mai puţin de 81 de ori la premiile Oscar şi au câştigat 20 dintre ele.

5. Steven Spielberg (71 ani, Cincinnati)

Regizorul care a adus la Hollywood cei mai mulţi bani din încasările producţiilor sale. Ţin minte că prin anii 90 am urmărit pe TVR într-o seară un film cu un nene într-o maşină care era alergat de unul cu un camion. Mi se părea atât de tare filmul ăla că am trăit ani buni cu întrebarea “ce film era, cum îl găsesc?” Era The Duel, primul film de lung metraj semnat Steven Spielberg. Film pe care l-am găsit în momentul în care m-a tăiat capul acum câţiva ani să caut toate operele lui Spielberg. L-am urmărit cu o plăcere deosebită prin 2015, un thriller realizat în 1971, care şi astăzi reuşeşte să îţi trezească fiori pe şira spinării.

Recunoaşterea internaţională a cunoscut-o la finalul anilor 70 şi începutul ’80 cu Jaws, Close Encounters of the Third Kind sau Indiana Jones (Raiders of the Lost Ark).

Apoi a fost producătorul executiv pentru Robert Zemeckis cu ale sale Back to the Future 1, 2 şi 3.

Spielberg a fost omul care a creat trendul “blockbuster”, filme realizate cu bugete mare pentru a scoate şi mai mulţi bani. Este pe primul loc in topul acesta, filmele lui aducând încasaări de peste 10 miliarde de euro, cu vreo 3 miliarde şi jumătate peste locul 2, ocupat de Peter Jackson, autorul seriei Lord of the Rings.

Spielberg a câştigat două premii Oscar pentru Schindler’s List şi Saving Private Ryan şi a mai fost nominalizat pentru încă 5.

Steven Spielberg, Liam Neeson, Ben Kingsley, Schindler’s List

La Spielberg e şi greu să vorbeşti de unu-două-trei filme, că omu a făcut atâtea filme de suces încât ar trebui să pun direct lista aici şi să te convingi singur în caz că ai trăit pe altă planetă în ultima vreme.

Din lista fără sfârşit recomand True Grit, un western care nu a avut parte de acelaşi impact ca un Man in Black sau Jurassic Park, dar e de văzut.

În final vreau să mai vorbesc de ultimul film pe care l-a regizat, Ready Player One. Băi, să ajungi la 71 de ani şi să ştii ce vrea tânăra generaţie şi să împleteşti într-un film figuri, personaje, elemente din jocuri, filme şi poveşti ale anilor 80-90 înseamnă că eşti cât se poate de viu şi legat de lumea înconjurătoare. Aşa cum ne întrebam şi la antrenori ca Ferguson sau Lucescu cum de mai aveau succes după decenii în care fotbalul s-a schimbat încontinuu.

Aaah, era să trec la următorul fără să zic de The Bridge of Spies… Pfff, ce film. Doar 6 nominalizări la Oscar 🙂

Să mergem mai departe.

4. Mel Gibson (62 de ani, New York)

El, Gibson, a devenit cunoscut din filmele Mad Max şi Lethal Weapon. Băi, nu mi-a plăcut niciunul dintre aceste 7 filme. Mi s-au părut oribile, nu m-au atras niciodată. Însă regizorul Mel Gibson e altă mâncare de peşte. E genul de regizor nebun, nebun în sensul cel mai bun.

În 1995, când eu aveam vreo 12 ani, a apărut Braveheart. Aşa de şocat am fost atunci când am văzut că la final eroul principal moare, nu ştiam ce se întâmplă, eu trăiam cu impresia că de fiecare dată binele trebuie să învingă cu tot ce înseamnă asta. Era prima oară când vedeam pe ecran acest lucru şi ţin minte că, probabil, a fost primul film la care am vărsat ceva lacrimi. Mă refer la filme artistice, pentru că la desenele Bambi am plâns la fel ca orice copil înainte de Braveheart 🙂 Acela a fost primul film produs şi regizat de Mel Gibson.

Apoi până în 2004 a mai jucat în 13 filme fără a se ocupa şi de partea regizorală. Ca o paranteză, printre aceste filme se numără şi un The Signs excelent.

Eeeh, în 2004 s-a apucat omu’ iar de regizat şi a făcut-o cu The Passion of the Christ. Un film pe care l-am văzut o singură dată, la cinema când a apărut, şi pe care îl am în calculator tras de vreo 2-3 ani, dar pe care încă nu am apucat să-l revăd. Asta şi pentru că Raluca spune că nu-l mai poate privi încă o dată, că e prea dur 🙂 Şi într-adevăr este un film foarte dur, de aceea nu este dat niciodată la televiziunile comerciale. De aceea încă avem de Paşte Iisus din Nazaret, filmul clasic. “Patimile” e filmul în care Maia Morgenstern joacă rolul Fecioarei Maria. Maia, alături de care, peste 13 ani avea să joace Raluca pe aceeaşi scenă în spectacolul de teatru Nemuritorul. Din păcate, marele nostru actor Radu Beligan a decis la aproape 100 de ani că e cazul să ne spună “Adio” şi spectacolul a fost oprit.

The Passion of the Christ este pe primul loc în topul filmelor cotate R – interzise minorilor din toate timpurile. A produs 612 milioane de euro în toată lumea. Chiar şi la 14 ani de la realizare e pe primul loc în faţa lui Deadpool şi American Sniper, aflate pe podium.

Tot în 2004, Gibson a produs şi Paparazzi, un thriller ok. În 2006, s-a apucat iar de lucruri grele şi a scos Apocalypto, film pentru care a fost scenarist, regizor şi producător. Intrebat, Quentin Tarantino spunea despre Apocalypto: “I think it’s a masterpiece. It was perhaps the best film of that year”

Mel Gibson, Andrew Garfield, Hacksaw Ridge

Ajungem în zilele noastre, mai precis în 2016 când nea Mel a regizat Hawksaw Ridge. Un film despre care am scris în momentul apariţiei AICI. Scriam atunci “Începe filmul si pe la jumătate îmi zic în minte “atât de detaliată e oroarea războiului, suferinţa soldaţilor, moartea propriu-zisă încât parcă numai în “Patimile lui Hristos” am mai văzut aşa ceva. Nu ştiam cine e regizor, iar când a apărut la final <Directed by Mel Gibson> parcă m-a lovit ceva în faţă… Filmul este realizat după o poveste reală, este despre Desmond Doss, singurul “conscientious obsector – necombatant” care a primit Medalia de Onoare după cel de-al Doilea Război Mondial. S-a înrolat în armată, deşi credinţa în Dumnezeu şi convingerile sale îl împiedicau să pună mâna pe armă şi să omoare. Lucru protejat de Constituţia Americii.”

Mel Gibson e pe locul 4 în topul preferinţelor, deşi dintre toţi e omul cu cele mai puţine filme regizate sau produse.

Tensiunea creşte, ajungem la podium 😀

3. Quentin Tarantino (55 de ani, Tennessee)

Quentin Tarantino, Uma Thurman, Kill Bill Vol. 1
Samuel L. Jackson, John Travolta, Harvey Keitel, Quentin Tarantino, Pulp Fiction

Tot un om cu puţine filme la activ ca regizor. Da, nu a făcut decât vreo 8. Tarantino şi-a început cariera ca scenarist. A scris scenariul pentru Natural Born Killers şi i l-a vândut lui Oliver Stone, însă după ce filmul a apărut, Tarantino l-a dat în judecată pe Stone pentru că l-a modificat mult prea mult. Apoi Tarantino a făcut la rândul lui un film bazat pe acelaşi scenariu, intitulat Reservoir Dogs. În 1992, revista Empire l-a declarat “cel mai bun film independent din istorie”. Un film cu Michael Madsen, Tim Roth şi Hervey Keitel. Un film cu un buget de un milion care a scos două din vânzări. Însă, Tarantino a dobândit faimă internaţională după succesul cu Pulp Fiction. După ce Tarantino s-a bucurat de acest succes, lumea şi-a intors înapoi privirea şi spre Reservoir Dogs şi astfel a realizat 6 milioane de lire în Marea Britanie, deşi la lansare nu s-au înghesuit prea mulţi.

În timp ce lucra la scenariul pentru Pulp Fiction, lui Tarantino i s-a oferit să regizeze Man in Black şi Speed, însă a refuzat tocmai pentru a-şi termina propria lucrare. Pulp Fiction cu John Travolta, Bruce Willis, Samuel L. Jackson şi Uma Thurman avea să primească 5 nominalizări la Oscar. Cu ultima actriţă din această listă avea să colaboreze mai târziu în 2003 şi 2004 la Kill Bill 1 şi 2. Ele au fost filmate împreună, de altfel trebuia să fie un singur film, însă era prea lung, de 4 ore, şi Tarantino a decis să-l împartă în două filme separate. Marele rău în aceste două filme a fost jucat de David Carradine, omul pe care unii îl ştiau din serialul Kung Fu, televizat la noi prin anii 90 pe Tele 7 ABC. Un serial numit kung fu, care însă se ocupă de orice numai de bătaie nu. Bine, nu ştiam eu pe atunci de psihologie şi d-astea, aşteptam cafteala. Oricum, rolul din Kill Bill i-a revitalizat cariera lui Carradine, care avea să fie găsit mort în 2009 în Bankook agăţat de o funie în dulapul camerei de hotel. Iniţial au spus că e sinucidere, apoi autorităţile au spus că a fost un accident.

La filmările pentru Kill Bill, Uma Thurman s-a rănit la gât şi genunchi pentru că Tarantino insista ca actorii să-şi facă singuri cascadoriile.

Din 2009 până în 2015, Tarantino a făcut 3 filme: Inglorious Bastards, Django Unchained şi The Hateful Eight. Văzându-le doar pe astea 3 şi nu ai cum să nu îţi placă viziunea lui Quentin. Cum aşează el personajele în poveste, cum spune acea poveste, omul e fabulos.

O declaraţie mişto a lui Tarantino e că “Mă voi retrage când voi avea 60 de ani, dar dacă până atunci se va renunţa la peliculă şi totul va fi reprodus pe calculator, s-ar putea să o fac şi mai repede”

2. James Cameron (64 ani, Ontario, Canada)

James Cameron, Arnold Schwarzenegger, Terminator 2

“Sunt puţini oameni geniali în lumea asta, deci clar că în industria noastră sunt şi mai puţini, însă Cameron e unul dintre ei” sunt vorbele lui Sigourney Weaver, actriţa din Aliens.

James Cameron era un tânăr pasionat de efectele speciale şi după ce a văzut Star Wars a decis că vrea să se ocupe cu treaba asta. A reuşit să intre în industrie şi a colaborat în acest sens la câteva filme. Apoi şi-a dat seama că vrea să fie ceva mai mult, că vrea să ajungă regizor. Şi a scris scenariul pentru un film şi s-a plimbat cu el pe la diferite case de producţie, însă a fost refuzat. Până la urmă a îmbrobotit-o pe una, Gale Anne Hurd şi aceasta a acceptat ca Hemdale Pictures să îl producă. Hurd avea să-i devină soţie mai târziu.

Scenariul de care vorbim e “The Terminator”, un film cu un buget de 6 milioane de dolari, care avea să scoată 78!

Eu ţin minte că eram copil când am văzut prima oară Terminator 2: The Judgement Day. Mi s-a părut senzaţional, cred că e unul dintre filmele cel mai des vizionate, la cinema, pe cd, pe dvd, la tv etc. În 91 când a apărut aveam 8 ani, nu ştiu sigur dacă atunci l-am văzut prima oară sau nu, cert e că întâi am văzut Terminator 2 şi apoi am constatat peste câţiva ani că există şi o primă parte. Eu credeam că 2-ul din coadă se referă la faptul că sunt doi terminatori care se luptă :)) Apoi, l-am căutat şi l-am văzut şi pe primul.

După primul Terminator, Cameron a realizat Aliens, continuarea lui Alien, regizat de Ridley Scott. Practic, Cameron e singurul regizor din lumea asta care a făcut două continuări mai bune decât primul film din serie. Pentru că atât Terminator 2, cât şi Aliens sunt considerate mai bune decât precedentele. Doar de Godfather 2 al lui Coppola se mai discută în acelaşi mod.

Bun, după ce s-a distrat cu Terminatorii şi cu un True Lies, un film de acţiune ok tot cu Arnold actor principal, Cameron s-a apucat şi a făcut în 1999, Titanic. Băi, băiatule, l-am văzut de trei ori la cinema. Apoi Cameron a luat o pauză de 12 ani, timp în care s-a ocupat de documentare. După această perioadă a făcut Avatar, primul film în totalitate 3D din istoria cinematografiei. Atât pentru Titanic, cât şi pentru Avatar, Cameron a fost regizor, producător, scenarist dar şi editor de montaj. Le-a făcut pe toate şi a reuşit cu aceste două filme să ajungă pe primul loc în topul regizorilor cu cele mai mari incasări. De altfel, aceste două filme sunt pe primele două în topul încasărilor 2,19 miliarde de dolari Titanic şi 2,78 Avatar. Deci omul a făcut şi el câteva filme şi le-a dat în cap la toţi cu ele :))

James Cameron, Kate Winslet, Titanic

 

Cameron e unul dintre puţinii oameni care au câştigat 3 Oscaruri la aceeaşi ediţie, Best Picture, Best Editing şi Best Director pentru Titanic.

După Avatar din 2009 nu a mai făcut nimic dar are plănuit deja Avatar 5 pentru 2025 :)) Serios vorbesc, pe 2 şi 3 deja aproape le-a terminat şi sunt gata de lansare în 2020 şi 2021.

1. Christopher Nolan (48 de ani, Londra)

Christopher Nolan, Leonardo Di Caprio, Inception

Pe prima poziţie e Nolan, cel mai tânăr dintre toţi.

Eu am multe filme preferate, am obiceiul ca atunci când văd un film bun să-i dau like pe facebook. Fac acest lucru pentru a-mi aminti eu când am nevoie de ele, nu pentru like-ul în sine. Cum spuneam, am multe preferate, dar pe prima poziţie la mine e The Prestige. E singurul film din lumea asta pe care l-am văzut într-o zi, iar a doua zi am simţit nevoia să-l văd încă o dată. Nu mi s-a întâmplat asta niciodată, de aceea îl aşez pe prima poziţie. E filmul cu magicienii care se duelează, cu Hugh Jackman şi Cristian Bale în rolurile principale.

Nolan şi-a început cariera cu Following, dar apoi a cunoscut succesul cu al doilea său film, Memento. Un film pe care l-am apreciat foarte tare prima oară când l-am văzut. Era primul film care începea cu finalul, nu cu începutul. Pe atunci nu ştiam eu de Nolan, regizori şi d-astea, nu eram atent la astfel de detalii. Mai târziu când am căutat filmografia lui am realizat că el se află şi în spatele aluia.

Mulţi dintre voi îl cunoaşteţi pe Nolan după ce s-a apucat el să-l reinventeze pe Batman. După ce alţi regizori îl cam îngropaseră pe Cavalerul Negru, a venit Nolan şi i-a dat o nouă formă în Batman Begins, The Dark Knight şi The Dark Knight Rises. Filme foarte apreciate, întreaga trilogie având 9 nominalizări la Oscar în total.

Între ultimele două Batman-uri a făcut şi un Inception, filmul cu Leonardo Di Caprio care intră în visele oamenilor să fure chestii. Nu a primit decât 4 premii Oscar şi a fost în 2010 pe locul 4 în topul încasărilor cu “doar” 828 de milioane de dolari.

Şi omu’ nu s-a oprit aici. în 2014 ne duce pe toţi în spaţiu cu Interstellar. A primit premiul Oscar pentru efecte vizuale şi a mai fost nominalizat la încă 4 categorii. Ce nebunie a fost atunci cu Interstellar, ţin minte că trailerul apărea şi la tv, lucru care nu se întâmplă foarte des, la puţine filme am văzut acest lucru. Nu ştiu exact care sunt condiţiile, dar promovarea lui a fost foarte puternică. De altfel, Paramount Pictures, Warner Bros şi Legendary Pictures au contribuit toate la bugetul de 165 de milioane de dolari. A scos înapoi 677.

Anul trecut, Nolan a fost nedreptăţit la premiile Oscar după ce a câştigat cu Dunkirk 3 din cele 8 nominalizări. Pentru cel mai bun sunet, cel mai bun mixaj audio şi cea mai bună editare. Premiile importante s-au dus către propagandistul The Shape of Water, despre iubirea dintre o ingrijitoate şi un extraterestru. Că doar nu degeaba avem Cetatea Filmului Progresist

Iată că am terminat topul însă simt nevoia să mai fac câteva menţiuni. Ce credeaţi că aţi scăpat?

1. Robert Rodriguez: “Fratele” lui Tarantino nu a prins top 10 însă e unul dintre regizorii tari de la Hollywood. A făcut El Mariachi, Desperado, Once upon in Mexico, Machette Kills.

2. Stan Winston: Nu e regizor, nu e producator, nu e nici măcar scenarist. De fapt, nu mai e deloc, pentru că a murit în 2008 la vârsta de 62 de ani. Winston a fost specialist în efecte… speciale. L-am trecut la menţiuni pentru că el a desenat personajul meu preferat din industria asta – Predatorul. Am fost fascinat de el când eram mic şi încă sunt şi acum. Trebuie să apară un nou film imediat pe ecrane cu el 😀 Tot Winston a lucrat şi la Jurassic Park, Terminator 2, Aliens, Edward Schissorhands sau Ironman. A câştigat 4 premii Oscar în toată cariera.

The Predator, Arnold Schwarzenegger

3. Sylvester Stallone: Toţi îl ştim. Sincer, nu mi-a plăcut niciodată ca actor. I-am îndrăgit mai mult pe Arnold şi Van Damme în copilărie. Mi se părea forţat Stallone, pentru mine era doar unul dintre actorii de acţiune, cu nimic special. Apoi omu’ a îmbătrânit şi şi-a dat şi el seama de asta 😀

A venit cu ideea să facă The Expendables. Şi timp de 3 filme ni i-a adus pe toţi pe marile ecrane împreună. Pentru prima oară ştiam cine bate între el şi Van Damme 🙂

4. Paul W. S. Andersson: În primul rând să nu îl confundaţi cu Paul Thomas Anderson, un alt regizor de la Hollywood.
Paul ăsta al meu a ajuns în această listă de menţiuni pentru că e singurul om de la Hollywood care a reuşit să facă un film bun după un joc video. Mortal Kombat din 1995 a reusit să spartă nişte bariere psihologice. Mulţi au încercat şi încă încearcă. Paul e singurul care a reuşit. Mortal Kombat a fost pe primul loc la încasări timp de 3 săptămâni la lansare.  Şi de atunci, de 23 de ani, e considerat încă cel mai de succes film din acest gen. La dui ani distanta a apărut şi continuarea de care nu s-a mai ocupat Paul şi a fost un mare rahat. De aceea nici nu a mai încercat nimeni să facă un film cu Lupta Mortală, de teama unui nou eşec.

Aţi ajuns până aici? Felicitări! 😀 Ceva comentarii aveţi? De acord cu topul? Al tău cum arată?

Poate mai vrei să citeşti şi:
Cele mai bune 10 filme de război!
Top 10 seriale cu care să adormi 😀

Am fost la “Call me by your name”

Bebeluşi arşi, sufocaţi, morţi. Aşa, şi?!

Aseară am simţit un mare sentiment de nedreptate. Am fost prezent împreună cu soţia la proiecţia de gală a filmului “Scurtcircuit”. E filmul despre drama de la Maternitatea Giulești, unde 5 bebeluși născuți prematur au pierit în incendiu. Nu am putut să ajung la premiera din urmă cu mai bine de o lună, așa că atunci am lăsat-o doar pe Raluca, ce interpretează unul dintre reporterii din film. Spuneam că am simţit o nedreptate deoarece în sală au fost destule locuri libere, iar acest film nu a avut deloc parte de o promovare aşa cum ar fi meritat pentru mesajul pe care îl transmite. Eu unul recunosc, nu sunt cel mai mare fan al filmelor româneşi. Cu siguranţă, dacă nu o aveam pe Raluca implicată poate nu aş fi vizionat filmul. Dar cu toate astea, mă uit la producţiile autohtone tocmai pentru a vedea cine mai încearcă să facă un film bun şi eşuează. Şi asta în ciuda multelor premii primite pe la diferite concursuri.

Eeeh, însă, aici e o altă poveste. Toţi banii strânşi din biletele vândute merg ca donaţie pentru a cumpăra incubatoare nou-născuţilor.  Şi cu toţii ştim că avem o mare problemă în ţară cu aceste echipamente vitale pentru evoluţia micuţilor. Pe mine nu prea mă sensibilizează filmele în general, dar recunosc că mi-au dat lacrimile de câteva ori pe parcursul vizionarii. Emoţiile transmise de acest film sunt incredibile. Dramele părinților, frenezia reporterilor, fâstâceala cadrelor medicale, declarațiile organelor implicate, totul e surprins perfect încât să simți și tu în suflet focul ce a curmat câteva vieți chiar înainte ca acestea să înceapă.

La finalul proiecţiei, regizorul Cătălin Saizescu împreună cu câtiva dintre actorii implicaţi în proiect,  Magda Catone, Delia Puşcă, Georgiana Saizescu, Maruca Baiaşu sau Raluca mea 😛 au urcat pe scenă pentru un mic speech şi  câteva momente de întrebări primite din public.

 

Am pus şi eu doua întrebări. Una era o curiozitate despre partea de documentare, dacă au reuşit să obţină declaraţii şi din partea părinţilor afectaţi, pentru că poveştile din film sunt foarte atent prezentate şi îţi creează sentimentul de autenticitate. Filmul este bazat pe întâmplări reale, dar cu câteva aspecte fictive. Cam cum se întâmplă şi afară cu producţiile istorice.  Regizorul a răspuns că documentarea a fost temeinic realizată, s-a discutat cu toate organele implicate, cu martori, s-au studiat ziarele din acele zile şi au avut colaborări cu două televiziuni importante.  Astfel că părinţii nu au mai fost nevoiţi să retrăiască tragedia prin care au trecut. Un răspuns şi o decizie de bun simţ.

Întregul film are un mesaj puternic, unul care te pune pe gânduri. O tragedie care a marcat acea perioadă şi pe viaţă zeci de persoane, dar care nu a avut deloc urmări privind siguranţa în spitale, în locuri publice, şcoli sau alte instituţii. De altfel, în finalul filmului se face referire şi la evenimentul din Colectiv, iar coloana sonoră de încheiere e chiar melodia trupei Goodbye to Gravity – The Day We Die. Incendiul din maternitatea Giuleşti a avut loc în 2010, iar cel din Colectiv 5 ani mai târziu.

Și adevărata dramă e că singura care a plătit cu adevărat după această tragedie a fost asistenta care după 12 ore s-a dus 7 minute la baie. E singura care a intrat la închisoare. Nu s-a schimbat atunci nimic, nu s-a schimbat nimic nici după Colectiv, sistemul calcă în continuare pe cadavre. Dar filmul ne dă nouă celorlalţi o lecție pe care poate o învăţăm: sistemul suntem noi, toți. Poate că deja e un clişeu, dar schimbarea începe de la fiecare dintre noi.

Dacă aveţi timp, cautaţi pe unde rulează! Eu am dat 11 lei pe un bilet, cât un Pepsi în Centrul Vechi.

TRAILER SCURTCIRCUIT

Am fost eu la “Call me by your name” ca să nu fii tu nevoit!

Aseară mi-am luat soţia tradiţională de mână şi am mers la cinema să urmărim filmul “Call me by your name”.  Ne-am luat popcorn, suc şi Strongbow. Nu spun cine a băut sticla cu ceva alcool în ea pentru că, se ştie, bărbatul bea în familia tradiţională şi nu aş vrea să distrug acest stereotip. Am intrat în sală, noi aveam locurile prin mijlocul ei. Pe rândul din faţa noastră s-au aşezat trei barbaţi, la vreo 3 rânduri mai sus erau două fete şi jos de tot alte două fete. Deci 9 oameni au urmărit filmul din sala mult mai încăpătoare.

Filmul este o adaptare dupa un roman de Andre Acimal, iar in 2007 producatorii au obtinut drepturile de a-l ecraniza. Şi când citeşti chestia asta nu te poţi întreba “băi, dar ăştia au aşteptat 11 ani ca să-l facă?”. O întrebare legitimă, însă răspunsul poate fi că au stat să-l facă şi să-l lanseze exact când era momentul. Anul trecut am avut Moonlight la Oscar, trebuia ca Academia Americană de Film să îşi prezinte din nou ofranda către comunitatea LGBT.  Pentru cine nu ştie avem nominalzări la cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu şi cea mai bună melodie.

“Triumfător şi sfâşietor” – Time Out
“O producţie răpitoare şi cu o înţelepciune chirurgicală” – Los Angeles Times
“Aruncă în noi cu o vrajă minunată, erotică şi senzuală” – Entertainment Weekly
“Un clasic” – The Verge
“O capodoperă” – Esquire
“Sublim” – Hollywood Reporter
“Uimitor” – Vanity Fair

Pe facebook cineva mă înteba aseară ce am căutat la un aşa film. Păi cum să nu vrei să vezi un film lăudat aşa de toată lumea? Însă răspunsul e mult mai simplu, tot tradiţia e vinovată şi aici 🙂 Adică, eu împreună cu soţia, am încercat întotdeauna să vedem toate filmele nominalizate la premiile Oscar până în momentul decernării. Ca să urmărim ceremonia în cunoştinţă de cauză 🙂 Aşa şi acum.

Dacă aţi citit până acum şi vreţi să mergeţi în continuare trebuie să vă previn, “spoiler alert” mai departe!

Inainte să continui însă vreau să-mi arăt indignarea pentru rating-ul primit de acest film. El a primit “nerecomandata copiilor sub 15 ani”.
Bun, ţinând acest lucru în minte, să vă descriu următoarea scenă din film. În podul casei, tânărul de 17 ani îndrăgostit de profesorul său stă pe o saltea cu o piersică alături. Şi începe să se uite la respectivul fruct. Şi ni se arată “curul” piersicii, care seamană foarte bine cu cel uman. Şi Elio, că aşa îl cheamă, începe să-şi bage degetul în respectiva gaură. Şi împinge, împinge până iese de acolo un lichid, cel am piersicii. Lichid care i se scurge pe piept şi se prelinge în jos. Dar totul nu se opreşte aici. El ia piersica şi începe să facă sex cu piersica. După ce are orgasm şi termină în piersică o ia şi o pune pe noptiera de lângă. Acolo piersica spartă începe să curgă, de data aceasta nu mai era lichidul din interiorul ei ci lichidul care a ieşit din penisul minorului.  Eeeeh, credeaţi că, gata, atât? Nu, abia acum începe treaba. Vine profesorul şi vede piersica. Îşi dă seama ce a făcut elevul minor şi face un pic mişto de el. Apoi ia piersica şi muşcă din ea, deşi ăstalalt îl îndemna să un o facă. Pentru cine a citit pe diagonală, piersica avea sămânţa elevului în ea. Un moment care ne face să ne dăm seama cât de mult îl preţuieşte profesorul pe elev. Tare, nu? Şi acum revin, de ce e nerecomandat copiilor doar sub 15 ani?! Dar na, poate sunt eu ingust la mine, că aşa mi-au mai zis unii.

Partea interesantă a acestei scene e că i-a făcut pe doi dintre cei trei bărbaţi veniti la film să zică “bă, frate, îmi bag p***, eu ies la o tigară, nu mai rezist”, iar altul i-a spus “da, frate, hai să mergem”. S-au întors după vreo 7-8 minute în momentul în care personajele principale îşi luau limba în gura într-un mod foarte “senzual şi erotic”, cum ar spune ziarele de afară. Şi reacţia lor a fost “hai frate, iaraşi?” :)) Moment în care le-am zis “eu nu fumez dar mai aveţi vreo tigară?” şi toată sala a îzbucnit în râs. Mă rog, impropriu spus toată sala, cei 9 prezenţi acolo. Şi chiar m-am simţit un pic prost pentru că i-am şuşotit Ralucăi la începutul filmului “ăştia cred că sunt gay”, şi iată că mă înşelasem. Şi ca să zic ca Seinfeld “nu că ar fi ceva în neregulă cu treaba asta” 😀

Apoi, la un moment dat profesorul vrea să păstreze distanţa faţă de elev şi nu mai vrea să se implice, iar asta trezeşte o frustrare în Elio. Eeeh, şi vine momentul împăcării. Olio repeta că nu-l mai interesează nimic şi Oliver, profesorul, îi cere să-şi dea pantalonii jos. Şi se pune în genunchi în faţa lui. Şi nu ni se arată ceea ce face frumuşelul profesor doar că erau băgate sunete de genul floşc, floşc ca să înţeleagă tot prostul.

 

Filmul are câteva mesaje de transmis. De exemplu, băiatul de 17 ani are prietenă, ies împreună, dansează şi chiar ajung să facă dragoste. Şi ştim cu toţii ce susţin toţi fanii minorităţii LGBT “toţi avem o genă de homosexual în noi, dar ne e frică să o scoatem afară”. Adică să te pună un pic pe gânduri, e un film după care rămâi cu ceva :))

Aaaah, era să uit. Trebuie să remarc grija producătorilor care au ţinut să nu provoace silă persoanelor mai slabe de înger. Adică în momentul în care personajele de sex masculin se sărutau băgau un blur, să zic aşa, cam 25% blur. Şi stai şi te întrebi, păi ori e pentru oameni deschişi la minte ori îi protejăm pe cei care nu sunt? Mă rog.

Spre finalul filmului, profesorul e nevoit să plece. Şi asistăm la adevărate drame, băiatul plânge, e terminat psihic şi e recuperat dintr-o gară de mama sa. Apoi ni se prezintă situaţia de peste câteva luni. Şi momentul în care profesorul dă telefon la ei acasă să vadă ce mai face lumea. Răspunde, conform scenariului, Olio şi după ce trec de întrebările convenţionale profesorul îi mărturiseşte că s-a logodit şi că se căsătoreşte. Daaaaarrr, îi spune lui Olio că îşi va aminti toată viaţa momentele frumoase trăite între ei doi. Minunat, nu?

 

 

 

Filmul se încheie cu scena dintre Olio şi tatăl său. Şi fiţi atenţi aici. Scena începe cu ei doi pe o canapea. Moment în care îi şoptesc Ralucăi “Fii atentă, aici ori tata îl săpuneşte bine de tot ori, cel mai probabil, îi spune că şi el a trăit aşa ceva în trecut”. Băi, şi încep ăştia să vorbească şi tata îi spune că îl înţelege, că şi-a dat seama ce se întâmplă, că nu trebuie să regrete nimic, că are noroc că a fost aşa iubit de cineva şi că trebuie să preţuiască aceste amintiri toată viaţa. Şiiii…şi că el a trăit aşa ceva în copilaria sa doar că el n-a avut curajul să meargă atât de departe şi că toată viaţa a regretat acest lucru :)))) Şi îi mai spune fiului său conceput tradiţional că apoi s-a însurat cu maică-sa şi că totul s-a sfârşit deşi în interiorul său se gândea încă la bărbatul acela. Iar băiatul nu ar mai fi fost acolo :)) Raluca se uita lamine şi mă întreba dacă nu cumva am mai văzut filmul :))) I-am spus că nu, doar că îmi dau seama cum, de ce şi cum funcţionează această maşinărie.

Şi cu asta am încheiat. De fapt, mai era şi scena de la piscină…dar nu v-o mai povestesc si pe aia. Vă las pe voi să o descoperiţi dacă sunteţi curioşi.

Zi frumoasă!

Cetatea Filmului Progresist!

V-aţi luat bilet la “120 BPM”? Păi nu aveaţi cum încă, deoarece va fi lansat abia pe 26 ianuarie în cinematografele din România.  Dar grăbiţi-vă, faceţi-vă revervare din timp pentru că e o peliculă ce nu trebuie ratată. A primit deja marele premiu al juriului de la Cannes şi a luat multe alte premii pe la diferite festivaluri. “Inimile noastre sunt incă sub impactul socului. Lacrimile au inundat sala de cinema” au scris cei de la Le Monde. Franţa l-a propus ca nominalizare la Oscar în acest an, însă după cum vedem nu a prins lista finală. Probabil după ce au dat anul trecut marele premiu dramei Moonlight au considerat că ar fi deja prea mult să apară pe lista de anul acesta nu una, ci două drame cu acelaşi mesaj.  Pe lângă cei 120 km/h avem “Call Me by your Name” care concurează pentru marele premiu. Film care va aparea şi el în cinematografele noastre la începutul lunii februarie.

Sub masca unei campanii pentru prevenirea şi conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă SIDA la nivelul societăţii, filmul 120 BPM face parte din galeria ultimelor evenimente care încearcă să impună pe agenda publică necesitatea adoptării unor legi favorabile comunităţii LGBT în toată lumea, inclusiv în România, ţară care, deocamdată, se împotriveşte oarecum progresului cu forţa. Ba chiar, filmul poate fi considerat un manifest pentru toţi care doresc să-şi apere drepturile.

“120 Bătăi pe minut” nu se referă la câte palme ia o femeie în familia tradiţională într-un minut, ci ne prezintă lupta unui grup de activisti homosexuali, ACT-UP, in Franta anilor ’90, pentru a determina autoritatile si companiile farmaceutice sa actioneze impotriva maladiei SIDA. Teoretic, un lucru bun, nu?! Dar vedem mai încolo ce şi cum. Organizaţia ACT UP e considerată una dintre precursoarele mişcărilor civice de după anii 2000 care au condus în final la obţinerea unor drepturi pentru diferite grupuri de minorităţi, sexuale şi civice.

 

Una dintre scenele filmului se petrece în curtea unui liceu unde cei de la ACT UP împărţeau prezervative. Acolo o elevă le spune vizibil dezgustată celor doi că nu are nevoie pentru că e imposibil să ia „boala homosexualilor”. Moment în care personajul principal îl sărută pentru prima oară pe partenerul său din film. Ce vreţi? Aşa a gândit regizorul că e cea mai bună replică pentru dezgustul adolescentei. Şi totuşi, ce faci când cineva nu te înghite? Scuzaţi-mi expresia care se potriveşte ca nuca în perete aici. Deci, ce faci în cazul ăsta? Stai şi îi explici că greşeşte şi îi aduci argumente în acest sens? Nu, începi să faci exact lucrul pe care respectiva persoana îl detestă, te lingi în public, în faţa ei, nu? Logică de regizor mare :))

În plus, tot la acel liceu, activiştii intră cu forţa în incintă şi încep să împartă prezervative liceenilor susţinând că astfel tinerii vor fi protejaţi faţă de pericolul reprezentat de SIDA. Da, ar putea fi o soluţie să băgăm aparate automate cu prezervative. Să le punem alături de cele cu croissante şi sucuri. Dacă vrea adolescentul să-şi bage o colegă “la una mică” în toaletă să fie sigură toată lumea că nu apare vreo sarcină nedorită. Că doar d-asta suntem pe primele locuri la avorturi în Europa, că nu au liceenii de unde să-şi cumpere prezervative la timp. Right…!

Ca o curiozitate, să ştiţi că filmul e distribuit cu clasificarea N-15, adică e nerecomandat copiilor sub15 ani, iar în momentul achiziţiei biletelor să fie un adult care să supravegheze minorul.  Ne întrebam oare ce ar trebui să conţină un film pentru a căpăta caracterul IM-18. Pentru că acest film, pe lângă anumite pasaje cu violenţă de limbaj şi acţiune, are şi o scenă de sex între cei doi parteneri gay din film. Scenă care are climaxul în momentul în care unul dintre cei doi scoate prezervativul şi face dragoste cu celălalt deşi era conştient că astfel va lua SIDA de la el. Emoţionant, nu? Educativ, sigur.

Dar hai să vorbim de industria de film, că am adus aminte mai sus de Academia Americană. Am parcurs lista din acest an de la Oscar. La o privire mai atentă am descoperit următoarele persoane gay pe lista finală: producătoarea Darla K. Anderson cu animaţia Coco, Rachel Morrison cu Mudbound la Cinematografie, Yance Ford cu Strong Island la cel mai bun documentar, Benj Pasek pentru cea mai bună melodie din The Greatest Showman. La producători stăm foarte bine, avem nu mai puţin de 4 nominalizaţi care sunt luaţi în evidenţele LGBT: Megan Ellison (Phantom Thread), Luca Guadagnino (Call me by your name), Scott Rudin (Lady Bird) şi Peter Spears (tot Call me by your name). La cel mai bun scenariu îi avem pe James Ivory (Call me by your name) şi Dee Rees (Mudbound).

Toţi acesti oameni sunt gay. Acum, unii dintre noi ne-am putea întreba “băi, dar dacă sunt atâtia pe această listă înseamnă că eu am fost închis la minte şi nu am vrut să accept că sunt foarte mulţi printre noi!” Ar fi o variantă aceasta, unii ar spune că respectivul care gândeşte aşa a evoluat şi a acceptat că trăieşte într-o lume care a depăşit stadiul de Ev Mediu. Dar mai sunt alţii care pot gândi aşa “sunt aşa multe persoane LGBT în Cetatea Filmului datorită propagandei care s-a făcut de-a lungul timpului pentru aceştia încât discriminarea pozitivă a acţionat în aşa fel încât au avut acces mult mai uşor la poziţii importante. Sau au primit proiecte mai uşor, sau au fost angajaţi exact pe această bază. Sau poate că fac parte dintr-un mare plan. Sau…sau…” Dar cei care gândesc aşa sunt oameni homofobi şi nu înţeleg faptul că lumea evoluează.

Şi apropo de asta, v-a povestit copilul dumneavoastră cum s-a terminat minunata poveste gay din serialul Andy Mack difuzat de Disney Channel? Că a fost o discuţie prin toamna anului trecut. S-a stârnit o isterie printre unii că Disney bagă în acest serial îndrăgit de copii o astfel de povese înduioşătoare. Noi eram curioşi, că n-am avut timp să urmărim. Dar ne-a plăcut filmul difuzat recent la cinema “Te-nsori cu mine, bro?”, o comedie spumoasă. Şi să nu uităm ce dezbatere a stârnit premiera remake-ului “Frumoasa şi Bestia”. Şi tot aşa.

Să nu uităm că noi suntem în acest moment cu ani buni în spatele statelor occidentale din punct de vedere al dezvoltării, al infrastructurii, al condiţiilor din spitale etc. Sau aşa ne consideră toată lumea, nu? Şi iată această captură din film cu replica “Nu putem face presa să fie interesată!” Se întâmpla în Franţa anilor 90. Vi se pare că acum, la noi, mass-media nu sunt interesate de această “problemă” a societăţii? Noua ni se pare că, din contră, e implicată activ în tot ce se întâmplă în legătură cu mişcarea LGBT. Dovadă si articolele despre acest film, căutaţi-le şi încercaţi să rezistaţi până la finalul acestor ode la adresa capodoperei realizate de Robin Campillo, că aşa îl cheamă pe regizor.

Aah, era să uit. Spoiler alert! La final, personajul principal moare. Şi probabil îl lasă cu întrebarea pe iubitul său “Am luat sau nu am luat SIDA de la el, deşi joc într-un film care se presupune că ne învaţă exact cum să ne protejăm?” Dar răspunsul îl aflăm numai dacă îl vizionăm.

Am văzut filmul cu seminarul ortodox!

Gata, m-am dus şi l-am văzut. M-au acuzat câţiva pentru ceea ce am scris aici Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!. Spuneau că m-am apucat să comentez doar pe baza unui trailer, deşi în acel moment filmul nu era încă în cinematografe, iar acest lucru se practică peste tot în lumea asta.

Acum am văzut opera regizorului Daniel Sandu, cel despre care în fiecare material din presă referior la acest film ne este prezentat ca un fost seminarist ortodox. Adică să ştim de unde plecăm cu toată treaba. În articolul de atunci spuneam că îl bănuiesc pe regizor de faptul că încearcă astfel să inducă omului senzaţia că asistă la o relatare a unor fapte reale, că vrea ca oamenii din sală să facă legătura între trecutul său şi ceea ce vede pe ecrane. Însă am citit un interviu recent în care el spune direct că sunt fapte reale în proporţie de 80%. Deci am greşit, nu induce nimic in creierul omului, îi spune direct.

sursa foto: aarc.ro

Dar să trecem mai departe. Filmul e aşa cum mă aşteptam după vizionarea trailerului, unul excelent. Realizat la un nivel mult peste media filmelor româneşti. De altfel, dacă treci de “bariera” limbii române, poţi crede că asişti la un film american. Cadre succesive, tăieturi multe, muzica potrivită, sunet ok, conturarea personajelor destul de bună, lucruri care lipsesc de cele mai multe ori în producţiile autohtone. Poţi chiar banui că cineva a avut un interes ca filmul să iasă atât de bine :))

Am văzut zilele astea şi Breaking News, tot film românesc. Păi nu se compară. Acolo cameramanul-regizorul-editorul video era îndrăgostit de jocul cu sharf-ul camerei. I se părea lui că e mişto, mie mi se părea foarte obositor. Şi evident multă mizerie, că noua ne place să prezentăm acest lucru. Aici, la serafimi, chiar mi-a plăcut că nu a arătat deloc mizeria din seminar. Bă, la un moment dat, chiar putea să bage o toaletă infectă în film, să ni-i arate pe ăia fumând alături de o budă nespălată, era tipic pentru filmul românesc. Nu se întâmplă asta şi îl felicit pe regizor. Ba chiar a încercat ca prin cadrele arătate să exprime ceva, să arate o stare de spirit, să îţi transmită ceva relevant pentru conţinutul, desfăşurarea şi înţelegerea filmului. Că la noi, ca să umplem o oră şi jumătate de film băgăm cadre aiurea fără nicio noimă. La Breaking au fost o grămadă. Sau le lungim până îţi vine să strigi în sală “hai frate, mută camera aia!”

Bun, deci am stabilit că filmul ca realizare e excelent, chiar mi-a plăcut foarte mult, am şi râs la câteva faze, m-a prins. Acum să trecem la partea interesant 😀 Încă de la început aflăm că în seminar ăştia din anii mai mari fac pe acolo prostii. Că ăsta e subiectul, personajul nostru e influenţat la început de seniori să facă nasoale. Deci ăia care mai au un pic până să ajungă preoţi sunt nişte păcătoşi. Apoi apare şi preotul-profesor care ne este prezentat din start ca fiind în stare să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopul. Scopul nu-l aflăm decât mai târziu.

Aaah, era să uit. Ne plac nouă piz**le statice. Scuzaţi-mi exprimarea, dar aşa este. Încă de la Sergiu Nicolaescu parcă toţi regizorii româneşti utilizează de efectul “pi*d*i statice”. Şi mă refer că ea apare în cadru fără să ne mai lase pe noi să ne imaginăm cum arată, e arătată acolo în toată splendoarea, cu tot stufărişul de rigoare. Şi ţinută pe ecran câteva secunde bune în caz că cineva se apleacă după suc chiar în acel moment. Tot erotismul scenelor de dragoste la noi se pierde. De ce oare se face încă atâta tam-tam pentru scena lui Sharon Stone din Basic Instinct? Dacă apărea la orice pas se mai mira cineva că s-a văzut ceva acolo timp de o fracţiune de secundă? Pentru că acolo a fost o greşeală, în filmele americane ea, doamna p**dă, nu apare pe ecran, totul e filmat din unghiuri cât să apară doar în imaginaţia spectatorului. Chiar şi actriţa româncă, cea care oricum nu apare pe nicaieri la distribuţie, părea jenată de-adevăratelea. Chiar ar fi interesant de aflat dacă a decis ea sau regizorul ca ea, doamna de care vă vorbeam, să nu fie rasă 😛

Apoi aflăm că ăştia în seminar fac toate prostiile posibile, dau bani cu camătă, mint, se înşeală unii pe alţii, beau alcool, pierd nopţile, preacurvesc 😛 şi tot aşa. Ba la un moment dat sunt învăţaţi cum să ceară bani de două ori pe aceeaşi groapă. Eu am terminat 12 clase la Marin Preda, un liceu cu o “faimă” destul de ridicată în astfel de chestiuni şi acolo nu se petreceau atâtea grozăvii.

sursa foto: aarc.ro

Filmul e concentrat pe personajul Gabriel, care el participă la toate aceste “păcate”, dar care sfârşeşte prin a fi arătat ca o victimă. El e întrebat de Patriarh pentru ce a venit la seminar iar răspunsul lui este unul care se doreşte a fi plin de substanţă “am venit pentru a ajuta oamenii să-şi găsească linistea!” Hahaha, adică tu sari gardul în timpul rugăciunii să joci biliard, dar apoi o dai ca şi când nu eşti lăsat să-ţi duci menirea la capăt :)))
Apoi într-o altă scenă, în care el vorbeşte cu preotul bisericii unde a fost trimis, i se spune că biserica nu e decât o “cabină telefonică”, că Dumnezeu e în inima fiecăruia. Hmmmm, unde aţi mai găsit mesajul ăsta? Cam peste tot, nu? Cam de la toată lumea care-i acuză pe preoţi de una şi de alta “Nu am nevoie să merg la biserică, Dumnezeu e în sufletul meu”. Bine, ce să zic, tine-l acolo, dacă e aşa 🙂

Imediat după ultima scenă apar câteva cadre care par scoase de pe o caseta VHS veche. Evident, să ne ducă cu gândul la veridicitatea poveştii. Nu vreau să fiu şi mai mult cârcotaş, dar cei care am pus mână vreodată pe un editor video ştim că acest efect poate fi realizat foarte uşor. Dar na, e doar o presupunere, poate sunt adevărate şi vechi.

Închei cu un lucru care mi s-a părut tare amuzant. La finalul filmului, la credite, apăreau peste 20 de cascadori. Dintre cei care aţi văzut filmul aţi simţit nevoia de 20 de cascadori? Pentru ce? Sau scena în care sar personajele de pe pod în apă s-a filmat de 20 de ori cu câte un alt cascador? Era prea rece apa şi nu putea să intre iar primul dacă mai era nevoie? :))

Deci, cum spuneam si acum aproape o lună e un film bun făcut de un regizor care doreşte afirmare rapidă. Şi ca să obţină asta mizează exact pe acest subiect sensibil, la modă. Peste tot ni se spune că filmul e în plan de prin 2003 parcă, dar tot într-un interviu am citit că decizia de a fi lansat anul acesta s-a luat prin ianuarie. Deci lansarea lui are loc, absolut întâmplător, odată cu scandalurile care afectează Biserica. Hai să credem că e exact aşa, treacă de la noi.

Repet, încă o dată, lăsând la o parte mesajul transmis, filmul este foarte, foarte bun. Ilie Dumitrescu jr. chiar nu e lăudat degeaba de anumite site-uri, iar Vlad Ivanov e excelent în rolul rău.

Gata, v-am pupat 😀

Poate mai vreţi să citiţi si:

Bătaia tradiţională din cuplurile gay!
Opriţi liberele de sărbători, vor oamenii să coboare!
“Sunt ateu, Dumnezeu mi-e martor! “
Să vină rachetele!

Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!

Era 1 noaptea, mă băgasem în pat şi înainte să mă culc îmi verific ultima oară telefonul. Şi mi-a sărit în faţă trailerul la filmul “Un pas în urma serafimilor”. Am devenit brusc interesat, am dat play, l-am vizionat iar apoi am citit câte ceva despre el. Habar n-aveam de existenţa lui, nici nu auzisem de el, nici nu ştiam că are cineva în plan aşa ceva, darămite că va fi lansat chiar luna aceasta.

Filmul este regizat de Daniel Sandu, un băiat care a mai lucrat la câteva scurt metraje şi la seriale gen “La Bloc” sau “Nimeni nu-i perfect” de la Prima. Tot despre el aflăm că a absolvit Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman. Aici e partea mişto, că filmul este despre “un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox.” Deci practic toată lumea se va duce, voit evident, cu gândul că ceea ce păţeşte tânărul din film e de fapt o experienţă reală trăită de regizorul nostru. Nu ai cum să nu faci legătura. În toate articolele despre acest film este precizat acest lucru, cine este şi ce a făcut până acum Sandu. PR-ul acestui film este foarte bun, şi-a făcut treaba, lucrează excelent cu mintea cititorului. Cine altcineva să ştie mai bine decât un om care a fost în interiorul Bisericii, nu?

Bun, să ne ocupăm un pic de acest aspect, de regizorul care a terminat un seminar teologic şi care între timp a ajuns regizor. Din câte ştiu, aproape toţi care vor să intre într-un seminar teologic intră. Dacă Sandu nu a simţit nevoia să-şi continue drumul către preoţie, e clar că nu a mai dorit acest lucru. Din diferite motive, nu le ştim. Putem bănui că sunt cele din film, poate, nu ştim. Dar e clar că Sandu nu avea menirea de a ajunge preot, că altfel trecea peste aceste piedici primite. Că aşa se spune, nu? Crezi, continui, nu crezi, te duci şi faci ce îţi trece prin cap. Asta e logic, nu am citit pe nicăieri, dar e clar că aşa stă treaba. Bun, deci el a părăsit această lume despre care acum face un film. Vi se pare cunoscut scenariul? Parcă l-am mai văzut de curând în “Întâia predică a unui preot ateu”.

Vă invit să urmăriţi trailerul şi apoi mai comentam 🙂

Trailer Un pas in urma serafimilor

Trailerul debutează cu o încercare de un speech sau o predică, bănuiesc, a personajului principal. Tânărul tot încearcă să spună “Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi aici…” dar este oprit de un preot (probabil) în vârstă, care îi explică faptul că nu o spune cum trebuie. Eu unul, doar din ce am văzut în filmele americane, expresia formulată exact aşa e folosită la catolici, n-am auzit-o la ortodocşi, dar recunosc, nu sunt nici cel mai fin cunoscător şi poate mă înşel. Dar dacă ar fi aşa, pare o amestecătură încât să dea bine.

Mergem mai departe. Personajul principal se întreabă “de ce se spune crede şi nu cerceta?”. Păi dacă regizorul a terminat teologia ar fi ştiut că această expresie nu e recunoscută deloc de preoţi şi nu apare în Biblie. Totuşi poate vom afla din film că întrebarea va primi răspunsul corect, vedem la lansare.
Apoi totul se transformă într-un American Pie 7, petreceri, gagici, ţâţe şi alcool. Imaginile nu sunt întâmplătoare, se insistă pe alăturarea tuturor celor din cadrul acelui seminar. “Băi nene, păi ce încredere să mai am eu în preoţi când iată în ce condiţii se dezvoltă ei?!”

La un moment dat e o scenă când printre oamenii sărmani trec mai multe Merţane din care coboară câţiva preoţi. Vi se pare tare? Mie da. Şi evident că trailerul se termină cu revelaţia că profesorul care-l învăţa pe tânăr arta preoţiei e de fapt un nenorocit. Mişto rău de tot. Chiar abia aştept să văd filmul. Dau 13 lei marţea şi merg la Mall, că am card şi iau cu reducere :))

În descrierea filmului dată de PR către diferitele site-uri se spune “elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar.” Nici măcar nu-i mai lasă pe oameni să înţeleagă ei aceste lucruri din film, ni se servesc dinainte. De parcă producătorii şi regizorul s-ar fi bazat că masa căreia i se adresează e una limitată din punct de vedere al inteligenţei.

În plus, iată o imagine care pe mine mă duce cu gândul la catolici, nicidecum la ortodocsi. Păi ce facem domnu’ regizor, shaorma cu de toate? :))

Şi acum să trecem mai departe de trailer. Filmul pare unul realizat excelent, mult peste media filmelor ieşite în cinematografele româneşti în ultimii ani. Mie îmi place cum arată vizual. Chiar şi trailerul are o dinamică rar întâlnită la filmele româneşti. Lăsând la o parte ceea ce încearcă să transmită, filmul pare unul ok. Sunt multe filme de la Hollywood cu care nu suntem de acord cu mesajul transmis, dar asta nu înseamnă că nu sunt unele bune. Aşa şi aici. Dar tocmai acest lucru îl face şi mai interesant. Că un astfel de film nu-l realizezi în 5 luni, ai nevoie de timp. Timp mult. Şi am găsit pe google că ideea filmului a apărut prima oară în 2008. De atunci se tot lucrează la el.

Scandalul cu preotul Pomohaci a apărut la finalul lunii iunie. Apoi au apărut şi imaginile cu Episcopul de Huşi. Filmul “Un pas in urma serafimilor” apare exact pe trendul scăderii încrederii în Biserică. Apare exact când trebuie. Pare chiar prea mare coincidenţa. Imagini presupuse cu ceea ce se întâmplă în interiorul Bisericii tocmai când increderea e afectată de aceste cazuri de mai sus. Plus cel cu “preotul ateu”. Totuşi deşi e prea mare coincidenţa, cum spuneam, eu cred că e doar o încercare de-a unui tânăr regizor să se afirme. Şi cum să o facă mai uşor decât prin a intra cu picioarele într-un subiect delicat. Strategia e foarte bună. Cam aşa văd eu treaba.

Aşa ca o statiscică am căutat pe internet diferite sondaje de-a lungul timpului cu evoluţia încrederii în diferitele insituţii din România. Iată evoluţia în biserică:

2003 90%
2011 84%
martie 2013 69,1
mai 2013 66,1
august 2013 63,9
octombrie 2014 62,4
decembrie 2014 60,6
februarie 2015 64%
mai 2015 62,3
aprilie 2016 58,1

Evident că şi oamenii din interiorul bisericii au o parte de vină în treaba asta, dar mai multe poate altădată. Că iar am exagerat cu scrisul 😀

Mai multe pe acest subiect aici Biserica Ortodoxă Română, zguduită de 0.0206%! si aici Vreau o lumânare, fără bon, vă rog!