Home » Filme

Category: Filme

Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!

Era 1 noaptea, mă băgasem în pat şi înainte să mă culc îmi verific ultima oară telefonul. Şi mi-a sărit în faţă trailerul la filmul “Un pas în urma serafimilor”. Am devenit brusc interesat, am dat play, l-am vizionat iar apoi am citit câte ceva despre el. Habar n-aveam de existenţa lui, nici nu auzisem de el, nici nu ştiam că are cineva în plan aşa ceva, darămite că va fi lansat chiar luna aceasta.

Filmul este regizat de Daniel Sandu, un băiat care a mai lucrat la câteva scurt metraje şi la seriale gen “La Bloc” sau “Nimeni nu-i perfect” de la Prima. Tot despre el aflăm că a absolvit Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman. Aici e partea mişto, că filmul este despre “un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox.” Deci practic toată lumea se va duce, voit evident, cu gândul că ceea ce păţeşte tânărul din film e de fapt o experienţă reală trăită de regizorul nostru. Nu ai cum să nu faci legătura. În toate articolele despre acest film este precizat acest lucru, cine este şi ce a făcut până acum Sandu. PR-ul acestui film este foarte bun, şi-a făcut treaba, lucrează excelent cu mintea cititorului. Cine altcineva să ştie mai bine decât un om care a fost în interiorul Bisericii, nu?

Bun, să ne ocupăm un pic de acest aspect, de regizorul care a terminat un seminar teologic şi care între timp a ajuns regizor. Din câte ştiu, aproape toţi care vor să intre într-un seminar teologic intră. Dacă Sandu nu a simţit nevoia să-şi continue drumul către preoţie, e clar că nu a mai dorit acest lucru. Din diferite motive, nu le ştim. Putem bănui că sunt cele din film, poate, nu ştim. Dar e clar că Sandu nu avea menirea de a ajunge preot, că altfel trecea peste aceste piedici primite. Că aşa se spune, nu? Crezi, continui, nu crezi, te duci şi faci ce îţi trece prin cap. Asta e logic, nu am citit pe nicăieri, dar e clar că aşa stă treaba. Bun, deci el a părăsit această lume despre care acum face un film. Vi se pare cunoscut scenariul? Parcă l-am mai văzut de curând în “Întâia predică a unui preot ateu”.

Vă invit să urmăriţi trailerul şi apoi mai comentam 🙂

Trailer Un pas in urma serafimilor

Trailerul debutează cu o încercare de un speech sau o predică, bănuiesc, a personajului principal. Tânărul tot încearcă să spună “Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi aici…” dar este oprit de un preot (probabil) în vârstă, care îi explică faptul că nu o spune cum trebuie. Eu unul, doar din ce am văzut în filmele americane, expresia formulată exact aşa e folosită la catolici, n-am auzit-o la ortodocşi, dar recunosc, nu sunt nici cel mai fin cunoscător şi poate mă înşel. Dar dacă ar fi aşa, pare o amestecătură încât să dea bine.

Mergem mai departe. Personajul principal se întreabă “de ce se spune crede şi nu cerceta?”. Păi dacă regizorul a terminat teologia ar fi ştiut că această expresie nu e recunoscută deloc de preoţi şi nu apare în Biblie. Totuşi poate vom afla din film că întrebarea va primi răspunsul corect, vedem la lansare.
Apoi totul se transformă într-un American Pie 7, petreceri, gagici, ţâţe şi alcool. Imaginile nu sunt întâmplătoare, se insistă pe alăturarea tuturor celor din cadrul acelui seminar. “Băi nene, păi ce încredere să mai am eu în preoţi când iată în ce condiţii se dezvoltă ei?!”

La un moment dat e o scenă când printre oamenii sărmani trec mai multe Merţane din care coboară câţiva preoţi. Vi se pare tare? Mie da. Şi evident că trailerul se termină cu revelaţia că profesorul care-l învăţa pe tânăr arta preoţiei e de fapt un nenorocit. Mişto rău de tot. Chiar abia aştept să văd filmul. Dau 13 lei marţea şi merg la Mall, că am card şi iau cu reducere :))

În descrierea filmului dată de PR către diferitele site-uri se spune “elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar.” Nici măcar nu-i mai lasă pe oameni să înţeleagă ei aceste lucruri din film, ni se servesc dinainte. De parcă producătorii şi regizorul s-ar fi bazat că masa căreia i se adresează e una limitată din punct de vedere al inteligenţei.

În plus, iată o imagine care pe mine mă duce cu gândul la catolici, nicidecum la ortodocsi. Păi ce facem domnu’ regizor, shaorma cu de toate? :))

Şi acum să trecem mai departe de trailer. Filmul pare unul realizat excelent, mult peste media filmelor ieşite în cinematografele româneşti în ultimii ani. Mie îmi place cum arată vizual. Chiar şi trailerul are o dinamică rar întâlnită la filmele româneşti. Lăsând la o parte ceea ce încearcă să transmită, filmul pare unul ok. Sunt multe filme de la Hollywood cu care nu suntem de acord cu mesajul transmis, dar asta nu înseamnă că nu sunt unele bune. Aşa şi aici. Dar tocmai acest lucru îl face şi mai interesant. Că un astfel de film nu-l realizezi în 5 luni, ai nevoie de timp. Timp mult. Şi am găsit pe google că ideea filmului a apărut prima oară în 2008. De atunci se tot lucrează la el.

Scandalul cu preotul Pomohaci a apărut la finalul lunii iunie. Apoi au apărut şi imaginile cu Episcopul de Huşi. Filmul “Un pas in urma serafimilor” apare exact pe trendul scăderii încrederii în Biserică. Apare exact când trebuie. Pare chiar prea mare coincidenţa. Imagini presupuse cu ceea ce se întâmplă în interiorul Bisericii tocmai când increderea e afectată de aceste cazuri de mai sus. Plus cel cu “preotul ateu”. Totuşi deşi e prea mare coincidenţa, cum spuneam, eu cred că e doar o încercare de-a unui tânăr regizor să se afirme. Şi cum să o facă mai uşor decât prin a intra cu picioarele într-un subiect delicat. Strategia e foarte bună. Cam aşa văd eu treaba.

Aşa ca o statiscică am căutat pe internet diferite sondaje de-a lungul timpului cu evoluţia încrederii în diferitele insituţii din România. Iată evoluţia în biserică:

2003 90%
2011 84%
martie 2013 69,1
mai 2013 66,1
august 2013 63,9
octombrie 2014 62,4
decembrie 2014 60,6
februarie 2015 64%
mai 2015 62,3
aprilie 2016 58,1

Evident că şi oamenii din interiorul bisericii au o parte de vină în treaba asta, dar mai multe poate altădată. Că iar am exagerat cu scrisul 😀

Mai multe pe acest subiect aici Biserica Ortodoxă Română, zguduită de 0.0206%! si aici Vreau o lumânare, fără bon, vă rog!

Cele mai bune 10 filme de război. Top subiectiv :)

Am fost zilele trecute să văd ultimul film al lui Christopher Nolan. De fapt, ca să fiu sincer, abia la final am realizat că filmul pe care tocmai îl vizionasem era regizat de cel care s-a aflat în spatele filmului meu preferat, The Prestige. Sunt un fan Nolan, tot el a realizat şi Memento, Interstellar sau Inception. De seria Batman nu spun nimic, o văd ca un compromis pentru succesul comercial, aşa cum fac unele artiste care-şi dezgolesc buricul şi alte părţi pentru ca piesa lor să prindă mai repede.

De fiecare dată, după ce urmăresc un film care-mi place, obişnuiesc să caut informaţii despre el, despre actori sau care a fost ideea din spatele lui. Aşa şi acum. Am găsit ca site-ul cotidianului britanic The Daily Telegrapf şi cel al revistei americane Rolling Stone îl consideră pe Dunkirk cel mai bun film de război din istorie. M-a pus pe gânduri acest lucru, aşa că am realizat topul personal cu cele mai bune 10 filme cu şi de război.

10. The Imitation Game (2014, regizor Morten Tyldum)
The Imitation Game Trailer

9. Braveheart (1995, regizor Mel Gibson)
Braveheart Trailer

Aveam vreo 13 ani când l-am văzut prima oară. A fost primul şoc pe care l-am trăit uitându-mă la un film, nu mai văzusem niciodată ca eroul să moară. Copilul din mine se uita în stânga şi în dreapta şi nu înţelegeam unde e happy-end-ul cu care eram obişnuit până atunci 🙂 Iar atunci habar n-aveam eu cine e Mel.

8. Enemy at the Gates (2001, regizor Jean-Jacques Annaud)
Enemy at the Gates Trailer

7. Saving Private Ryan (1998, regizor Steven Spielberg)
Saving Private Ryan Trailer

6. The Book Thief (2013, regizor Brian Percival)
The Book Thief Trailer

5. Allied (2016, regizor Robert Zemeckis)
Allied trailer

4. Schindler’s List (1993, regizor Steven Spielberg)
Schindler’s List Trailer

3. Inglorious Bastards (2009, regizor Quentin Tarantino)
Inglorious Bastards Trailer

Sunt fan şi Tarantino, aşa că l-am urcat 2-3 poziţii mai sus, bonus 😛

2. Dunkirk (2017, regizor Christopher Nolan)
Dunkirk Trailer

1. Hacksaw Ridge (2016, regizor Mel Gibson)
Hacksaw Ridge Trailer

Englezii au spus ca Dunkirk e mai bun ca Hacksaw, eu sunt de altă părere. Totuşi mă simt şi prost că susţinând asta nu-i acord, astfel, toate meritele lui Nolan, dar pentru mine, capodopera lui Mel Gibson rămâne pe primul loc în top. Mai multe despre el am scris aici Hacksaw Ridge, un film nebun!

A fost filmul după care, la mall fiind, mă uitam în stânga şi în dreapta să nu apară vreun japonez kamikaze. Mi-a confirmat că războiul e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei naţiuni, iar noi cei care trăim aici prin Bucureşti, Oradea, Timişoara sau Iaşi, ar trebui să apreciem mult mai mult aceste condiţii de pace care, din fericire, încă sunt la noi. Au murit sute de mii de oameni în conflictele armate din ultimii ani pe tot globul. Groaza pe care o simţim noi prin intermediul ecranului, unii o trăiesc în viaţa reală. Ar trebui poate să fim totuşi mai recunoscători cu această ţară. Nu e chiar atât de rahat precum susţin unii în fiecare zi.

Cel mai probabil, mulţi nu sunteţi de acord cu lista mea, poate că o vedeţi altfel, poate unii preferaţi filmele cu război din anii 60-70, multe devenite clasice, sau poate că unii nici nu sunteţi atraşi de genul acesta. Aşa că mai fac încă o dată un disclaimer, e doar un top personal 🙂 Nu avea rost să scriu despre fiecare în parte, sunt filme cunoscute, nominalizate şi chiar premiate la Oscar.

PS: Dacă nu aţi văzut încă Dunkirk, mergeţi la el, rulează în cinematografele din toată ţara şi lăsaţi Transformerşii ăia deoparte 😀

Marcel, prins în Iureșul toleranței!

A lucrat la Hollywood cu George Clooney, Nicole Kidman, Bruce Willis, Collin Farrel, Tom Cruise sau Brad Pitt. A câștigat si nişte premii si aprecieri. În 2007 chiar s-a implicat intr-un proiect prin care îndemna românii să planteze copaci pentru a proteja mediul înconjurător. Bă, dar până aici i-a fost. Degeaba e cel mai bine cotat român de la Hollywood. A îndrăznit să-şi spună omu’ parerea despre cum vede el o familie. Si a zis “Pai nu e normal? Între un bărbat şi o femeie!“. Gata, game over. Un actor mediocru rămas în urmă cu lumea în care trăiește. Ce libertate de expresie? Nu există, cu aşa ceva nu te joci, poți spune orice dar nu că locul bărbatului e lângă o femeie. E clar că omul a profitat de o conjunctură favorabilă de a ajuns la Hollywood. Oricum roluri modeste, în Piratii din Caraibe abia dacă apare. Trebuie să facem şi o petiție prin care regizorii să conștientizeze că îşi fac un deserviciu de imagine dacă îl mai aleg pe Iureș în producțiile lor! Pentru aşa ceva nu trebuie să existe toleranță! A mai primit şi o stea pe aleea celebrităților din Sibiu. Sper că deja s-au făcut demersurile ca ea să dispară sau măcar să aruncăm cu ceva cerneală! Lucrurile nu pot rămâne aşa!

Pentru cei care nu și-au dat seama, puțini, sunt sigur, textul meu de mai sus conține o doză mare de ironie și sarcasm. Mai sunt unii care mă ceartă uneori, deși le susțin chiar punctul lor de vedere 🙂 Asta ca să clarificăm lucrurile.

 

Hacksaw Ridge, un film nebun!

Mel Gibson e nebun, gata, nu încape indoială. Cred că a recunoscut-o şi el, dacă nu mă înşel. Omu’ nu e cu toate ţiglele pe casă. Şi asta e bine pentru noi ceilalţi. Că din această nebunie a lui ies filme ca Hacksaw Ridge. Genul de film care te ține in scaunul de cinema şi după încheierea lui.

Era cam ora 16, eram la muncă şi m-am gândit că nu mi-am mai scos soţia la un film de peste o săptămână 😛 Ieşeam la 21:30, îi dau mesaj Ralucăi şi stabilim să mergem la Plaza, cel mai apropiat mall de lângă noi. Problema era că după ora aia nu aveam decât două variante Doctor Strange şi Hacksaw Ridge. De primul auzisem la cineva că e ok, de al doilea nu auzisem, nu citisem, nu văzusem niciun trailer. Eram şi ocupat să fac asta. I-am zis să aleagă ea. A intrat pe site şi a văzut că Doctor Strange e 3D, iar eu urăsc ochelarii 3D. Aşa că filmul s-a ales singur.

2
Mel Gibson si “Iisus”.

Am ajuns cu 15 minute înainte, am luat o apă şi un cidru. Mereu iau popcorn la film, de data asta nu am avut chef.

Începe filmul si pe la jumătate îmi zic în minte “atât de detaliată e oroarea războiului, suferinţa soldaţilor, moartea propriu-zisă încât parcă numai în “Patimile lui Hristos” am mai văzut aşa ceva. Nu ştiam cine e regizor, iar când a apărut la final “Directed by Mel Gibson” parcă m-a lovit ceva în faţă. “Patimile lui Hristos” e filmul cu care televiziunile din România ar înlocui clasicul “Isus din Nazaret” de Paşte însă nu pot pentru că e prea dur pentru audienţă.

Filmul este realizat după o poveste reală, este despre Desmond Doss, singurul “conscientious obsector – necombatant” care a primit Medalia de Onoare după cel de-al Doilea Război Mondial. S-a înrolat în armată deşi credinţa în Dumnezeu şi convingerile sale îl împiedicau să pună mâna pe armă şi să omoare. Lucru protejat de Constituţia Americii. Adică ar fi putut renunţa în orice moment fără ca cineva să-i impute acest lucru. Armata încearca să scape de el, colegii soldaţi îl batjocoreau şi îl băteau, a fost ameninţat cu Curtea Martiala, a fost băgat la închisoare însă el a mers mai departe si a ajuns medic pe front. Şi astfel a ajuns să salveze vieţile a celor care l-au agresat şi a multor alţi soldaţi răniţi de japonezi în lupta de pe Hacksaw Ridge. Vreo 76 parcă în total.

Revin şi spun, Mel Gibson e nebun. A luat un veteran de război din Afganistan şi l-a făcut actor pentru moment. E unul dintre soldaţii pe care-i vedem în film, cu picioarele zdrobite. Picioare zdrobite şi în realitate în Afganistan. El apare în anumite scene cu picioare, cu protezele puse, care nu se vad, iar în ultima scenă e fără picioare, exact ca-n realitate.

Pe deadline.com am găsit un interviu cu Mel Gibson foarte interesant:

“Reporter: Cum reuşeşti să faci un astfel de film cu 40 de milioane de dolari, când succese de la box-office se laudă cu bugete de peste 200?
Mel Gibson: Eu nu cred că bugetul e real. Mă uit la un astfel de film şi mă scarpin în cap. Cred că sunt mulţi bani aruncaţi pe fereastră. Batman vs Superman cât a costat? Cât au declarat?
Reporter: 250 de milioane de dolari, incluzand şi marketingul.
Mel Gibson: And it’s a piece of shit” (lăsăm limba originală să-şi facă treaba 🙂 )

Filmul te pune la meditat, te face să apreciezi viaţa mult mai mult decât atunci când ai păşit în sala de cinema. Când vezi atâta oroare, când vezi maţe ieşite afară, când vezi şobolanii mâncând cadavru după cadavru, parcă apreciezi mult mai mult ceea ce ai şi parcă scumpirea motorinei nu mai e deloc o mare problemă. Este filmul care te face să simți cel mai clar atmosfera de război.

Şi acum să revin la realitatea cotidiană. Una dintre acuzaţiile care i-au fost aduse lui Trump e că e mult mai apropiat de Vladimir Putin decât Hillary sau decât foştii preşedinţi de la Casa Albă. Pai după asemenea film capeţi certitudinea că acest lucru nu poate fi decât o calitate. Să fie înţelegere, să ne iubim cu toţii, de ce să fim certaţi? 🙂

În final mai adaug o parte din interviul acordat de Mel Gibson site-ului de mai sus. Sunt vorbele unui om care în ultimii ani a fost acuzat de violenţa, de rasism, de anti-semitism şi tot aşa. Un om redescoperit, un om care pare că a învățat ceva din lecțiile oferite de viață.

“I think if you make a film, your personality is sort of in the film, if it’s coherent and sticks together. I’ve done a lot of work on myself these last 10 years. I’ve deliberately kept a low profile. I didn’t want to just do the celebrity rehab thing for two weeks, declare myself cured and then screw up again. I think the best way somebody can show they’re sorry is to fix themselves and that’s what I’ve been doing and I’m just happy to be here. I’ve got eight kids I love very much. They humble you. He who tries, gets. If you try, you get somewhere.”

“Românii nu ştiu să facă filme”

2“Românii nu ştiu să facă filme, asta e. Ţara noastră e foarte frumoasă şi ei prezintă partea asta înnegurată cu blocuri, cu golani…” spune Pompiliu Borş, personajul interpretat excelent de Alexandru Papadopol în “Două lozuri”. O ironie excelentă aruncată chiar din interior la adresa filmelor româneşti. O autoironie care mi s-a părut atât de nefirească în contextul bulei în care s-a închis cinematografia românească în ultima vreme. Nimeni nu critică, totul e foarte mirific, actorii sunt magnifici iar filmul, ca întreg, trebuie să fie mega adulat şi lăudat. Chiar şi criticii de film nu sunt deloc critici.

Pe mine nu mă atrag filmele româneşti, indiferent câte premii ar primi pe la festivalurile din Europa. Nu simt nicio tragere să îmi pierd două ore din viaţă pentru a viziona opera regizorilor români. Sper să nu fiu ars pe rug pentru aceste afirmaţii şi pentru următoarele 🙂

Vizionarea filmelor a fost mereu o plăcere pentru mine. E o industrie care m-a pasionat întotdeauna. Îmi aduc aminte cum mergeam cu părinţii la Cinema la începutul anilor 90. Exista un cinematograf pe Calea Giuleşti, la 500 de metri de blocul în care locuiam. Între timp a fost transformat în discotecă şi cred că acum o fi vreun depozit ceva. Am văzut atunci filme de referinţă pentru acele timpuri, cel puţin pentru noi românii. Asta pentru că peste ani aveam să aflu că ceea ce vedeam noi, americanii şi restul oamenilor vizionaseră deja de ani buni. “Blackenstein”, filmul care nu m-a lăsat săptămâni bune să dorm fusese realizat în 73, la 10 ani înainte să fiu conceput. “The Alligator” sau “Monstrul sângeros”, alte filme care m-au bântuit ceva timp. E adevarat, e posibil când citeşti aceste rânduri sa te întrebi ce fel de părinţi îşi duc copilul de 10-12 ani la astfel de filme :))) Atunci însă nu erau regulile aşa stricte cu clasificarea filmelor 🙂

După fiecare film caut referinţe despre actorii implicaţi sau despre regizorul “vinovat”. Ce a mai jucat, ce a mai realizat etc. Am luat topurile de pe IMDB sau de pe toate site-urile din domeniu, indiferent de gen. Am urmarit filmele clasice de succes de pe la mijlocul secolului trecut şi până astăzi. Ba chiar am fost surprins să văd că “cel mai bun film al tuturor timpurilor”, cum e considerat Citizen Kane, există pe torrente 🙂 Bine, să nu credeţi că asa l-am vizionat, Doamne fereşte 😛

By the way, chiar recomand următoarea listă “https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Everything_Wrong_With…_episodes” cu o analiză amuzantă a erorilor din majoritatea filmelor de succes. Căutaţi pe you tube după numele fiecărui episod şi sunt sigur că veţi fi surprinşi sau vă veţi destinde un pic.

Acum să revin la subiect, sunt un fan al limbii engleze în filme. Sonoritatea ei şi impactul expresiilor arhicunoscute fac din engleză cea mai potrivită limbă pentru a urmari un film. Aşa simt eu. Însă asta nu ma face să nu apreciez opere realizate în alte limbi, ba chiar două dintre filmele mele preferate sunt “La piel que habito” al lui Pedro Almodovar şi “La vita e bella” al lui Roberto Benigni.

Deci nu am nicio problemă cu limba în care e vorbit filmul. Nu mă deranjează limba română într-un film, că mulţi scot în faţă acest motiv. Din contră, am văzut foarte multe filme bune româneşti. Am crescut cu “Toate pânzele sus” şi “Nea Mărin Miliardarul”. De altfel, acesta e cel mai urmărit film românesc din istorie. De ce? Pentru că ne spune o poveste, ne face să uităm de problemele noastre şi să ne imaginam că şi noi am putea deveni miliardari pentru o zi sau că ne alergăm cu maşinile. Hmmm, De fapt parcă sună ca societatea noastră de acum totuşi :))

Pe mine ma zgârie pe creier când aud despre un film de la noi următoarea expresie, folosită în sens pozitiv “Regizorul a reuşit să capteze exact trăsăturile şi modelele existente în societatea românească”. Băi oameni buni, suntem sătui de societatea românească, ştim toţi cum arată un parastas sau o nuntă, unii dintre noi facem glume chiar mai bune decât voi în multe momente. În plus, cele mai multe au probleme cu sunetul, cu editarea. Nu vrem să mai vedem mizeria şi clasicele imagini cu blocurile nasoale din Bucureşti. Ajunge, hai să trecem la celălalt nivel! Se vede că puteţi, aveţi talent dar şi posibilităţi. Degeaba mergi cu filmul la Cannes dacă la noi românii se înghesuie numai la premieră unde se dau şi covrigei cu şampanie împreună cu biletul de intrare. Apoi ne plângem că românii nu mai merg la cinema. Normal că la Cannes, când vede mizeria din România, francezul se amuză şi dă un “like”.

Nu degeaba în “world all time box-office” pe primele 10 locuri sunt filme ca Avatar, Titanic, Star Wars, Jurassic World, The Avengers, Furious 7, Avengers 2, Harry Potter, Frozen si Iron Man 2. Iată, nu numai noi gândim aşa. Nu e vorba că lumea vrea filme comerciale sau pline de efecte speciale, ci pur si simplu când intră in sala de cineva vrea să uite complet de probleme şi să intre în povestea de pe marele ecran. Nu numai românul, ci şi americanul, germanul sau bulgarull.

Mă uit la toate trailerele înainte să-mi dau seama dacă merită să văd la cinema respectivul film, din 2010 nu m-a mai convins niciun film românesc să-i dau banii. Ultimul a fost “Loverboy”-ul lui Cătălin Mitulescu. Pe multe însă le-am urmărit acasă, pe jumătate le-am şi oprit inainte de final.

În acest peisaj vine Dragoş Bucur cu următoarea propunere “Dacă nu râdeţi, vin eu şi vă dau banii înapoi pe bilet!”. L-am auzit la emisiunea de la radio a prietenului Radu Buzăianu, l-am auzit parcă şi la tv într-o emisiune. Nu ştiu dacă a fost o idee pe moment sau chiar face parte din campania de promovare a filmului “Două lozuri”, însă a prins. M-am dus să-l văd fără să mai vizionez trailerul. Şi am ieşit din sală cu sentimentul că parcă aş mai cumpăra două lozu…aaaah bilete în plus pentru a-l ajuta pe Dragoş să producă în continuare şi alte filme. Sigur nu am fost singurul care a gândit aşa. Şi vorbim de acelaşi Dragoş pe care l-am criticat când a fost discuţia cu “home school”.

Oricum, o idioţenie totală ceea ce au încercat unii, să-l boicoteze sau să-i scadă ratingul artificial pe IMDB pentru că în el apare şi Codin Maticiuc, zis Poponeţ. Din contră, cred că “Două lozuri” ne-ar reprezenta cu demnitate la festivalurile de afară. Nu ar trebui să ţinem cont şi de asta când ne prezentăm la festivalurile de afară? Apoi ne întrebăm tot noi de ce ne desconsideră străinii. Hai să mai râdem şi împreună cu străinii, nu doar să ne purtam doar ca joker-ul din curtea Regelui.

În final, m-am relaxat şi am plecat mulţumit de la cinema. Ceea ce şi trebuie să-ţi transmită un film, în principal. Şi aşa cum se şi întâmplă cu filmele cu adevărat bune, te lasă cu un semn de întrebare, maşina era albă sau neagră? :)))