Home » Filme

Category: Filme

România are nevoie de un Supererou! Dar ce facem cu el?

De vreo săptămână am început cu nevastă-mea să ne uităm la “Marvel’s Agents of S.H.I.E.L.D.S.” un serial apărut în 2013. Pe scurt, e despre o agenţie care încearcă să menţină pacea într-o lume plină de supereroi. E bazat pe universul Marvel cu ai săi Iron-Man, Captain America, Hulk sau Thor. Acum vreo două săptămâni am fost la cinema şi am văzut şi Justice League, concurenţa ăstora de la Marvel. cu Batman, Wonder Woman sau Superman. Dezamăgitor filmul, dar nu despre asta vreau să scriu. Stăteam şi mă gândeam, cum ar fi chiar să existe printre noi, prin România, câte un supererou d-ăsta?

E o scenă în Justice League când Bruce Wayne e întrebat care e superputerea sa, iar el răspunde “sunt bogat”! Toţi ştim că Batman de fapt nu are puteri, ci maşini, echipamente sau costume smechere cu care prinde răufăcătorii. Cum ar fi să ne trezim cu Batman prin Bucureşti? Să-l vedem protestând în faţa Parlamentului?
– Păi ce faci mă, liliacule, de ce nu te duci peste ei?
– Pai ăia dinauntru sunt majoritatea mai bogaţi ca mine.

Pe Captain Planet îl mai ştiţi? Erau nişte desene animate educative prin anii 90. Îţi spunea căpitanul ăsta să nu tai pădurile, să nu poluezi planeta, să arunci gunoiul în tomberon şi alte lucruri d-astea plictisitoare. Cum ar fi să se trezească ăştia cu Captain Planet lângă maşina cu lemne furate? Mişto ar fi, doar că în ce ritm se taie la noi în ţară, prin toată ţara, ne-ar trebui o duzină de căpitani.

Sau cum ar fi ca atunci când rămâne vreun cocalar cu maşina înţepenită pe plaja din Mamaia să apară Aquaman să îl ajute? Păi ce altceva să facă Aquaman la noi? Ok, ok, să nu-i ajute, Aquaman să tragă maşina în apă atunci :))

Pe mine ma deranjează foarte tare faptul că Wonder Woman are nişte puteri incredibile în noile filme. Eu o ştiam pe Wonder Woman din serialul creat in anii 70. Nu era atât de puternică. Dar, mă rog, e alegerea Hollywood-ului. Eu mă gândesc cum ar fi să apară aşa în mijlocul Bucureştiului.

Păi prima întrebare ar fi “în ce club dansezi diseară, păpuşe?”, ar opri lângă ea pe Victoriei unu într-o limuzină cu numere de Bulgaria şi ar întreba-o preţul, doi zidari care se ocupă de faţada Intercontinentalului ar începe să o fluiere, iar trecătorii şi-ar da coate “ce zici, sunt reale?!” Eu zic că n-ar rezista prea mult, în două zile ar fi înapoi pe insula ei de amazoane, terminată psihic şi ne-ar lăsa cu problemele pe cap.

Pe Thor l-am văzut deja în câteva filme, el trece dintr-o dimensiune în cealaltă. E şi o scenă, nu mai ştiu în care dintre cele 434 de filme cu supereroi din ultimii ani, în care întreabă ăştia unde e Thor şi nimeni nu răspunde, că era plecat în dimensiunea lui. Şi mă gândesc că dacă ne-am trezi cu Thor pe cap ar fi ok câteva zile. Apoi ar merge înapoi la el în Asgard şi s-ar întoarce peste 3 ani, să zicem. Păi aşpteaptă ăştia de la putere 3 ani să nu fure nimic de teama lui Thor? Nu, nene, noi avem nevoie de un Thor 24 din 24 aici pentru noi. Dacă nu e în stare, să ne lase!

Cel mai tare supererou e considerat, pe bună dreptate, Superman! Nu-l poate învinge nimeni pe ăsta, are super putere, viteză, trage cu laser din ochi dacă e nevoie, vede prin pereţi, ce mai, am da orice să-l avem pe ăsta printre noi, nu?! L-am putea pune pe Superman să vadă şi să audă prin pereţi ce discută ăia în Comisia Specială pentru Legile Justiţiei, că şi aşa nu ştim exact care sunt amendamentele şi cum sunt scrise legile.

Dar gândiţi-vă că Superman a fost de acord, parcă în Man of Steel, să participe la un proces. Omu s-a pus la dispoziţia autorităţilor deşi are superputeri. Respectă şi el statul de drept. Aşa că la ce să ne aşteptăm din partea lui? La câte procese sunt pe rol la noi ne putem trezi cu Superman în faţa ziariştilor “Îmi pare rău, următorul termen este pe 14 februarie 2019, până atunci nu comentez nimic!”

Deci nu ar merge nici cu supereroi pe tărâmul lui Dragnea, Iohannis, Codruţa şi Tăriceanu. Tot noi trebuie să ne purtăm de grijă 🙂

Am văzut filmul cu seminarul ortodox!

Gata, m-am dus şi l-am văzut. M-au acuzat câţiva pentru ceea ce am scris aici Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!. Spuneau că m-am apucat să comentez doar pe baza unui trailer, deşi în acel moment filmul nu era încă în cinematografe, iar acest lucru se practică peste tot în lumea asta.

Acum am văzut opera regizorului Daniel Sandu, cel despre care în fiecare material din presă referior la acest film ne este prezentat ca un fost seminarist ortodox. Adică să ştim de unde plecăm cu toată treaba. În articolul de atunci spuneam că îl bănuiesc pe regizor de faptul că încearcă astfel să inducă omului senzaţia că asistă la o relatare a unor fapte reale, că vrea ca oamenii din sală să facă legătura între trecutul său şi ceea ce vede pe ecrane. Însă am citit un interviu recent în care el spune direct că sunt fapte reale în proporţie de 80%. Deci am greşit, nu induce nimic in creierul omului, îi spune direct.

sursa foto: aarc.ro

Dar să trecem mai departe. Filmul e aşa cum mă aşteptam după vizionarea trailerului, unul excelent. Realizat la un nivel mult peste media filmelor româneşti. De altfel, dacă treci de “bariera” limbii române, poţi crede că asişti la un film american. Cadre succesive, tăieturi multe, muzica potrivită, sunet ok, conturarea personajelor destul de bună, lucruri care lipsesc de cele mai multe ori în producţiile autohtone. Poţi chiar banui că cineva a avut un interes ca filmul să iasă atât de bine :))

Am văzut zilele astea şi Breaking News, tot film românesc. Păi nu se compară. Acolo cameramanul-regizorul-editorul video era îndrăgostit de jocul cu sharf-ul camerei. I se părea lui că e mişto, mie mi se părea foarte obositor. Şi evident multă mizerie, că noua ne place să prezentăm acest lucru. Aici, la serafimi, chiar mi-a plăcut că nu a arătat deloc mizeria din seminar. Bă, la un moment dat, chiar putea să bage o toaletă infectă în film, să ni-i arate pe ăia fumând alături de o budă nespălată, era tipic pentru filmul românesc. Nu se întâmplă asta şi îl felicit pe regizor. Ba chiar a încercat ca prin cadrele arătate să exprime ceva, să arate o stare de spirit, să îţi transmită ceva relevant pentru conţinutul, desfăşurarea şi înţelegerea filmului. Că la noi, ca să umplem o oră şi jumătate de film băgăm cadre aiurea fără nicio noimă. La Breaking au fost o grămadă. Sau le lungim până îţi vine să strigi în sală “hai frate, mută camera aia!”

Bun, deci am stabilit că filmul ca realizare e excelent, chiar mi-a plăcut foarte mult, am şi râs la câteva faze, m-a prins. Acum să trecem la partea interesant 😀 Încă de la început aflăm că în seminar ăştia din anii mai mari fac pe acolo prostii. Că ăsta e subiectul, personajul nostru e influenţat la început de seniori să facă nasoale. Deci ăia care mai au un pic până să ajungă preoţi sunt nişte păcătoşi. Apoi apare şi preotul-profesor care ne este prezentat din start ca fiind în stare să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopul. Scopul nu-l aflăm decât mai târziu.

Aaah, era să uit. Ne plac nouă piz**le statice. Scuzaţi-mi exprimarea, dar aşa este. Încă de la Sergiu Nicolaescu parcă toţi regizorii româneşti utilizează de efectul “pi*d*i statice”. Şi mă refer că ea apare în cadru fără să ne mai lase pe noi să ne imaginăm cum arată, e arătată acolo în toată splendoarea, cu tot stufărişul de rigoare. Şi ţinută pe ecran câteva secunde bune în caz că cineva se apleacă după suc chiar în acel moment. Tot erotismul scenelor de dragoste la noi se pierde. De ce oare se face încă atâta tam-tam pentru scena lui Sharon Stone din Basic Instinct? Dacă apărea la orice pas se mai mira cineva că s-a văzut ceva acolo timp de o fracţiune de secundă? Pentru că acolo a fost o greşeală, în filmele americane ea, doamna p**dă, nu apare pe ecran, totul e filmat din unghiuri cât să apară doar în imaginaţia spectatorului. Chiar şi actriţa româncă, cea care oricum nu apare pe nicaieri la distribuţie, părea jenată de-adevăratelea. Chiar ar fi interesant de aflat dacă a decis ea sau regizorul ca ea, doamna de care vă vorbeam, să nu fie rasă 😛

Apoi aflăm că ăştia în seminar fac toate prostiile posibile, dau bani cu camătă, mint, se înşeală unii pe alţii, beau alcool, pierd nopţile, preacurvesc 😛 şi tot aşa. Ba la un moment dat sunt învăţaţi cum să ceară bani de două ori pe aceeaşi groapă. Eu am terminat 12 clase la Marin Preda, un liceu cu o “faimă” destul de ridicată în astfel de chestiuni şi acolo nu se petreceau atâtea grozăvii.

sursa foto: aarc.ro

Filmul e concentrat pe personajul Gabriel, care el participă la toate aceste “păcate”, dar care sfârşeşte prin a fi arătat ca o victimă. El e întrebat de Patriarh pentru ce a venit la seminar iar răspunsul lui este unul care se doreşte a fi plin de substanţă “am venit pentru a ajuta oamenii să-şi găsească linistea!” Hahaha, adică tu sari gardul în timpul rugăciunii să joci biliard, dar apoi o dai ca şi când nu eşti lăsat să-ţi duci menirea la capăt :)))
Apoi într-o altă scenă, în care el vorbeşte cu preotul bisericii unde a fost trimis, i se spune că biserica nu e decât o “cabină telefonică”, că Dumnezeu e în inima fiecăruia. Hmmmm, unde aţi mai găsit mesajul ăsta? Cam peste tot, nu? Cam de la toată lumea care-i acuză pe preoţi de una şi de alta “Nu am nevoie să merg la biserică, Dumnezeu e în sufletul meu”. Bine, ce să zic, tine-l acolo, dacă e aşa 🙂

Imediat după ultima scenă apar câteva cadre care par scoase de pe o caseta VHS veche. Evident, să ne ducă cu gândul la veridicitatea poveştii. Nu vreau să fiu şi mai mult cârcotaş, dar cei care am pus mână vreodată pe un editor video ştim că acest efect poate fi realizat foarte uşor. Dar na, e doar o presupunere, poate sunt adevărate şi vechi.

Închei cu un lucru care mi s-a părut tare amuzant. La finalul filmului, la credite, apăreau peste 20 de cascadori. Dintre cei care aţi văzut filmul aţi simţit nevoia de 20 de cascadori? Pentru ce? Sau scena în care sar personajele de pe pod în apă s-a filmat de 20 de ori cu câte un alt cascador? Era prea rece apa şi nu putea să intre iar primul dacă mai era nevoie? :))

Deci, cum spuneam si acum aproape o lună e un film bun făcut de un regizor care doreşte afirmare rapidă. Şi ca să obţină asta mizează exact pe acest subiect sensibil, la modă. Peste tot ni se spune că filmul e în plan de prin 2003 parcă, dar tot într-un interviu am citit că decizia de a fi lansat anul acesta s-a luat prin ianuarie. Deci lansarea lui are loc, absolut întâmplător, odată cu scandalurile care afectează Biserica. Hai să credem că e exact aşa, treacă de la noi.

Repet, încă o dată, lăsând la o parte mesajul transmis, filmul este foarte, foarte bun. Ilie Dumitrescu jr. chiar nu e lăudat degeaba de anumite site-uri, iar Vlad Ivanov e excelent în rolul rău.

Gata, v-am pupat 😀

Poate mai vreţi să citiţi si:

Bătaia tradiţională din cuplurile gay!
Opriţi liberele de sărbători, vor oamenii să coboare!
“Sunt ateu, Dumnezeu mi-e martor! “
Să vină rachetele!

Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!

Era 1 noaptea, mă băgasem în pat şi înainte să mă culc îmi verific ultima oară telefonul. Şi mi-a sărit în faţă trailerul la filmul “Un pas în urma serafimilor”. Am devenit brusc interesat, am dat play, l-am vizionat iar apoi am citit câte ceva despre el. Habar n-aveam de existenţa lui, nici nu auzisem de el, nici nu ştiam că are cineva în plan aşa ceva, darămite că va fi lansat chiar luna aceasta.

Filmul este regizat de Daniel Sandu, un băiat care a mai lucrat la câteva scurt metraje şi la seriale gen “La Bloc” sau “Nimeni nu-i perfect” de la Prima. Tot despre el aflăm că a absolvit Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman. Aici e partea mişto, că filmul este despre “un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox.” Deci practic toată lumea se va duce, voit evident, cu gândul că ceea ce păţeşte tânărul din film e de fapt o experienţă reală trăită de regizorul nostru. Nu ai cum să nu faci legătura. În toate articolele despre acest film este precizat acest lucru, cine este şi ce a făcut până acum Sandu. PR-ul acestui film este foarte bun, şi-a făcut treaba, lucrează excelent cu mintea cititorului. Cine altcineva să ştie mai bine decât un om care a fost în interiorul Bisericii, nu?

Bun, să ne ocupăm un pic de acest aspect, de regizorul care a terminat un seminar teologic şi care între timp a ajuns regizor. Din câte ştiu, aproape toţi care vor să intre într-un seminar teologic intră. Dacă Sandu nu a simţit nevoia să-şi continue drumul către preoţie, e clar că nu a mai dorit acest lucru. Din diferite motive, nu le ştim. Putem bănui că sunt cele din film, poate, nu ştim. Dar e clar că Sandu nu avea menirea de a ajunge preot, că altfel trecea peste aceste piedici primite. Că aşa se spune, nu? Crezi, continui, nu crezi, te duci şi faci ce îţi trece prin cap. Asta e logic, nu am citit pe nicăieri, dar e clar că aşa stă treaba. Bun, deci el a părăsit această lume despre care acum face un film. Vi se pare cunoscut scenariul? Parcă l-am mai văzut de curând în “Întâia predică a unui preot ateu”.

Vă invit să urmăriţi trailerul şi apoi mai comentam 🙂

Trailer Un pas in urma serafimilor

Trailerul debutează cu o încercare de un speech sau o predică, bănuiesc, a personajului principal. Tânărul tot încearcă să spună “Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi aici…” dar este oprit de un preot (probabil) în vârstă, care îi explică faptul că nu o spune cum trebuie. Eu unul, doar din ce am văzut în filmele americane, expresia formulată exact aşa e folosită la catolici, n-am auzit-o la ortodocşi, dar recunosc, nu sunt nici cel mai fin cunoscător şi poate mă înşel. Dar dacă ar fi aşa, pare o amestecătură încât să dea bine.

Mergem mai departe. Personajul principal se întreabă “de ce se spune crede şi nu cerceta?”. Păi dacă regizorul a terminat teologia ar fi ştiut că această expresie nu e recunoscută deloc de preoţi şi nu apare în Biblie. Totuşi poate vom afla din film că întrebarea va primi răspunsul corect, vedem la lansare.
Apoi totul se transformă într-un American Pie 7, petreceri, gagici, ţâţe şi alcool. Imaginile nu sunt întâmplătoare, se insistă pe alăturarea tuturor celor din cadrul acelui seminar. “Băi nene, păi ce încredere să mai am eu în preoţi când iată în ce condiţii se dezvoltă ei?!”

La un moment dat e o scenă când printre oamenii sărmani trec mai multe Merţane din care coboară câţiva preoţi. Vi se pare tare? Mie da. Şi evident că trailerul se termină cu revelaţia că profesorul care-l învăţa pe tânăr arta preoţiei e de fapt un nenorocit. Mişto rău de tot. Chiar abia aştept să văd filmul. Dau 13 lei marţea şi merg la Mall, că am card şi iau cu reducere :))

În descrierea filmului dată de PR către diferitele site-uri se spune “elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar.” Nici măcar nu-i mai lasă pe oameni să înţeleagă ei aceste lucruri din film, ni se servesc dinainte. De parcă producătorii şi regizorul s-ar fi bazat că masa căreia i se adresează e una limitată din punct de vedere al inteligenţei.

În plus, iată o imagine care pe mine mă duce cu gândul la catolici, nicidecum la ortodocsi. Păi ce facem domnu’ regizor, shaorma cu de toate? :))

Şi acum să trecem mai departe de trailer. Filmul pare unul realizat excelent, mult peste media filmelor ieşite în cinematografele româneşti în ultimii ani. Mie îmi place cum arată vizual. Chiar şi trailerul are o dinamică rar întâlnită la filmele româneşti. Lăsând la o parte ceea ce încearcă să transmită, filmul pare unul ok. Sunt multe filme de la Hollywood cu care nu suntem de acord cu mesajul transmis, dar asta nu înseamnă că nu sunt unele bune. Aşa şi aici. Dar tocmai acest lucru îl face şi mai interesant. Că un astfel de film nu-l realizezi în 5 luni, ai nevoie de timp. Timp mult. Şi am găsit pe google că ideea filmului a apărut prima oară în 2008. De atunci se tot lucrează la el.

Scandalul cu preotul Pomohaci a apărut la finalul lunii iunie. Apoi au apărut şi imaginile cu Episcopul de Huşi. Filmul “Un pas in urma serafimilor” apare exact pe trendul scăderii încrederii în Biserică. Apare exact când trebuie. Pare chiar prea mare coincidenţa. Imagini presupuse cu ceea ce se întâmplă în interiorul Bisericii tocmai când increderea e afectată de aceste cazuri de mai sus. Plus cel cu “preotul ateu”. Totuşi deşi e prea mare coincidenţa, cum spuneam, eu cred că e doar o încercare de-a unui tânăr regizor să se afirme. Şi cum să o facă mai uşor decât prin a intra cu picioarele într-un subiect delicat. Strategia e foarte bună. Cam aşa văd eu treaba.

Aşa ca o statiscică am căutat pe internet diferite sondaje de-a lungul timpului cu evoluţia încrederii în diferitele insituţii din România. Iată evoluţia în biserică:

2003 90%
2011 84%
martie 2013 69,1
mai 2013 66,1
august 2013 63,9
octombrie 2014 62,4
decembrie 2014 60,6
februarie 2015 64%
mai 2015 62,3
aprilie 2016 58,1

Evident că şi oamenii din interiorul bisericii au o parte de vină în treaba asta, dar mai multe poate altădată. Că iar am exagerat cu scrisul 😀

Mai multe pe acest subiect aici Biserica Ortodoxă Română, zguduită de 0.0206%! si aici Vreau o lumânare, fără bon, vă rog!

Cele mai bune 10 filme de război. Top subiectiv :)

Am fost zilele trecute să văd ultimul film al lui Christopher Nolan. De fapt, ca să fiu sincer, abia la final am realizat că filmul pe care tocmai îl vizionasem era regizat de cel care s-a aflat în spatele filmului meu preferat, The Prestige. Sunt un fan Nolan, tot el a realizat şi Memento, Interstellar sau Inception. De seria Batman nu spun nimic, o văd ca un compromis pentru succesul comercial, aşa cum fac unele artiste care-şi dezgolesc buricul şi alte părţi pentru ca piesa lor să prindă mai repede.

De fiecare dată, după ce urmăresc un film care-mi place, obişnuiesc să caut informaţii despre el, despre actori sau care a fost ideea din spatele lui. Aşa şi acum. Am găsit ca site-ul cotidianului britanic The Daily Telegrapf şi cel al revistei americane Rolling Stone îl consideră pe Dunkirk cel mai bun film de război din istorie. M-a pus pe gânduri acest lucru, aşa că am realizat topul personal cu cele mai bune 10 filme cu şi de război.

10. The Imitation Game (2014, regizor Morten Tyldum)
The Imitation Game Trailer

9. Braveheart (1995, regizor Mel Gibson)
Braveheart Trailer

Aveam vreo 13 ani când l-am văzut prima oară. A fost primul şoc pe care l-am trăit uitându-mă la un film, nu mai văzusem niciodată ca eroul să moară. Copilul din mine se uita în stânga şi în dreapta şi nu înţelegeam unde e happy-end-ul cu care eram obişnuit până atunci 🙂 Iar atunci habar n-aveam eu cine e Mel.

8. Enemy at the Gates (2001, regizor Jean-Jacques Annaud)
Enemy at the Gates Trailer

7. Saving Private Ryan (1998, regizor Steven Spielberg)
Saving Private Ryan Trailer

6. The Book Thief (2013, regizor Brian Percival)
The Book Thief Trailer

5. Allied (2016, regizor Robert Zemeckis)
Allied trailer

4. Schindler’s List (1993, regizor Steven Spielberg)
Schindler’s List Trailer

3. Inglorious Bastards (2009, regizor Quentin Tarantino)
Inglorious Bastards Trailer

Sunt fan şi Tarantino, aşa că l-am urcat 2-3 poziţii mai sus, bonus 😛

2. Dunkirk (2017, regizor Christopher Nolan)
Dunkirk Trailer

1. Hacksaw Ridge (2016, regizor Mel Gibson)
Hacksaw Ridge Trailer

Englezii au spus ca Dunkirk e mai bun ca Hacksaw, eu sunt de altă părere. Totuşi mă simt şi prost că susţinând asta nu-i acord, astfel, toate meritele lui Nolan, dar pentru mine, capodopera lui Mel Gibson rămâne pe primul loc în top. Mai multe despre el am scris aici Hacksaw Ridge, un film nebun!

A fost filmul după care, la mall fiind, mă uitam în stânga şi în dreapta să nu apară vreun japonez kamikaze. Mi-a confirmat că războiul e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei naţiuni, iar noi cei care trăim aici prin Bucureşti, Oradea, Timişoara sau Iaşi, ar trebui să apreciem mult mai mult aceste condiţii de pace care, din fericire, încă sunt la noi. Au murit sute de mii de oameni în conflictele armate din ultimii ani pe tot globul. Groaza pe care o simţim noi prin intermediul ecranului, unii o trăiesc în viaţa reală. Ar trebui poate să fim totuşi mai recunoscători cu această ţară. Nu e chiar atât de rahat precum susţin unii în fiecare zi.

Cel mai probabil, mulţi nu sunteţi de acord cu lista mea, poate că o vedeţi altfel, poate unii preferaţi filmele cu război din anii 60-70, multe devenite clasice, sau poate că unii nici nu sunteţi atraşi de genul acesta. Aşa că mai fac încă o dată un disclaimer, e doar un top personal 🙂 Nu avea rost să scriu despre fiecare în parte, sunt filme cunoscute, nominalizate şi chiar premiate la Oscar.

PS: Dacă nu aţi văzut încă Dunkirk, mergeţi la el, rulează în cinematografele din toată ţara şi lăsaţi Transformerşii ăia deoparte 😀

Marcel, prins în Iureșul toleranței!

A lucrat la Hollywood cu George Clooney, Nicole Kidman, Bruce Willis, Collin Farrel, Tom Cruise sau Brad Pitt. A câștigat si nişte premii si aprecieri. În 2007 chiar s-a implicat intr-un proiect prin care îndemna românii să planteze copaci pentru a proteja mediul înconjurător. Bă, dar până aici i-a fost. Degeaba e cel mai bine cotat român de la Hollywood. A îndrăznit să-şi spună omu’ parerea despre cum vede el o familie. Si a zis “Pai nu e normal? Între un bărbat şi o femeie!“. Gata, game over. Un actor mediocru rămas în urmă cu lumea în care trăiește. Ce libertate de expresie? Nu există, cu aşa ceva nu te joci, poți spune orice dar nu că locul bărbatului e lângă o femeie. E clar că omul a profitat de o conjunctură favorabilă de a ajuns la Hollywood. Oricum roluri modeste, în Piratii din Caraibe abia dacă apare. Trebuie să facem şi o petiție prin care regizorii să conștientizeze că îşi fac un deserviciu de imagine dacă îl mai aleg pe Iureș în producțiile lor! Pentru aşa ceva nu trebuie să existe toleranță! A mai primit şi o stea pe aleea celebrităților din Sibiu. Sper că deja s-au făcut demersurile ca ea să dispară sau măcar să aruncăm cu ceva cerneală! Lucrurile nu pot rămâne aşa!

Pentru cei care nu și-au dat seama, puțini, sunt sigur, textul meu de mai sus conține o doză mare de ironie și sarcasm. Mai sunt unii care mă ceartă uneori, deși le susțin chiar punctul lor de vedere 🙂 Asta ca să clarificăm lucrurile.

 

Hacksaw Ridge, un film nebun!

Mel Gibson e nebun, gata, nu încape indoială. Cred că a recunoscut-o şi el, dacă nu mă înşel. Omu’ nu e cu toate ţiglele pe casă. Şi asta e bine pentru noi ceilalţi. Că din această nebunie a lui ies filme ca Hacksaw Ridge. Genul de film care te ține in scaunul de cinema şi după încheierea lui.

Era cam ora 16, eram la muncă şi m-am gândit că nu mi-am mai scos soţia la un film de peste o săptămână 😛 Ieşeam la 21:30, îi dau mesaj Ralucăi şi stabilim să mergem la Plaza, cel mai apropiat mall de lângă noi. Problema era că după ora aia nu aveam decât două variante Doctor Strange şi Hacksaw Ridge. De primul auzisem la cineva că e ok, de al doilea nu auzisem, nu citisem, nu văzusem niciun trailer. Eram şi ocupat să fac asta. I-am zis să aleagă ea. A intrat pe site şi a văzut că Doctor Strange e 3D, iar eu urăsc ochelarii 3D. Aşa că filmul s-a ales singur.

2
Mel Gibson si “Iisus”.

Am ajuns cu 15 minute înainte, am luat o apă şi un cidru. Mereu iau popcorn la film, de data asta nu am avut chef.

Începe filmul si pe la jumătate îmi zic în minte “atât de detaliată e oroarea războiului, suferinţa soldaţilor, moartea propriu-zisă încât parcă numai în “Patimile lui Hristos” am mai văzut aşa ceva. Nu ştiam cine e regizor, iar când a apărut la final “Directed by Mel Gibson” parcă m-a lovit ceva în faţă. “Patimile lui Hristos” e filmul cu care televiziunile din România ar înlocui clasicul “Isus din Nazaret” de Paşte însă nu pot pentru că e prea dur pentru audienţă.

Filmul este realizat după o poveste reală, este despre Desmond Doss, singurul “conscientious obsector – necombatant” care a primit Medalia de Onoare după cel de-al Doilea Război Mondial. S-a înrolat în armată deşi credinţa în Dumnezeu şi convingerile sale îl împiedicau să pună mâna pe armă şi să omoare. Lucru protejat de Constituţia Americii. Adică ar fi putut renunţa în orice moment fără ca cineva să-i impute acest lucru. Armata încearca să scape de el, colegii soldaţi îl batjocoreau şi îl băteau, a fost ameninţat cu Curtea Martiala, a fost băgat la închisoare însă el a mers mai departe si a ajuns medic pe front. Şi astfel a ajuns să salveze vieţile a celor care l-au agresat şi a multor alţi soldaţi răniţi de japonezi în lupta de pe Hacksaw Ridge. Vreo 76 parcă în total.

Revin şi spun, Mel Gibson e nebun. A luat un veteran de război din Afganistan şi l-a făcut actor pentru moment. E unul dintre soldaţii pe care-i vedem în film, cu picioarele zdrobite. Picioare zdrobite şi în realitate în Afganistan. El apare în anumite scene cu picioare, cu protezele puse, care nu se vad, iar în ultima scenă e fără picioare, exact ca-n realitate.

Pe deadline.com am găsit un interviu cu Mel Gibson foarte interesant:

“Reporter: Cum reuşeşti să faci un astfel de film cu 40 de milioane de dolari, când succese de la box-office se laudă cu bugete de peste 200?
Mel Gibson: Eu nu cred că bugetul e real. Mă uit la un astfel de film şi mă scarpin în cap. Cred că sunt mulţi bani aruncaţi pe fereastră. Batman vs Superman cât a costat? Cât au declarat?
Reporter: 250 de milioane de dolari, incluzand şi marketingul.
Mel Gibson: And it’s a piece of shit” (lăsăm limba originală să-şi facă treaba 🙂 )

Filmul te pune la meditat, te face să apreciezi viaţa mult mai mult decât atunci când ai păşit în sala de cinema. Când vezi atâta oroare, când vezi maţe ieşite afară, când vezi şobolanii mâncând cadavru după cadavru, parcă apreciezi mult mai mult ceea ce ai şi parcă scumpirea motorinei nu mai e deloc o mare problemă. Este filmul care te face să simți cel mai clar atmosfera de război.

Şi acum să revin la realitatea cotidiană. Una dintre acuzaţiile care i-au fost aduse lui Trump e că e mult mai apropiat de Vladimir Putin decât Hillary sau decât foştii preşedinţi de la Casa Albă. Pai după asemenea film capeţi certitudinea că acest lucru nu poate fi decât o calitate. Să fie înţelegere, să ne iubim cu toţii, de ce să fim certaţi? 🙂

În final mai adaug o parte din interviul acordat de Mel Gibson site-ului de mai sus. Sunt vorbele unui om care în ultimii ani a fost acuzat de violenţa, de rasism, de anti-semitism şi tot aşa. Un om redescoperit, un om care pare că a învățat ceva din lecțiile oferite de viață.

“I think if you make a film, your personality is sort of in the film, if it’s coherent and sticks together. I’ve done a lot of work on myself these last 10 years. I’ve deliberately kept a low profile. I didn’t want to just do the celebrity rehab thing for two weeks, declare myself cured and then screw up again. I think the best way somebody can show they’re sorry is to fix themselves and that’s what I’ve been doing and I’m just happy to be here. I’ve got eight kids I love very much. They humble you. He who tries, gets. If you try, you get somewhere.”