Home » Filme

Category: Filme

Bebeluşi arşi, sufocaţi, morţi. Aşa, şi?!

Aseară am simţit un mare sentiment de nedreptate. Am fost prezent împreună cu soţia la proiecţia de gală a filmului “Scurtcircuit”. E filmul despre drama de la Maternitatea Giulești, unde 5 bebeluși născuți prematur au pierit în incendiu. Nu am putut să ajung la premiera din urmă cu mai bine de o lună, așa că atunci am lăsat-o doar pe Raluca, ce interpretează unul dintre reporterii din film. Spuneam că am simţit o nedreptate deoarece în sală au fost destule locuri libere, iar acest film nu a avut deloc parte de o promovare aşa cum ar fi meritat pentru mesajul pe care îl transmite. Eu unul recunosc, nu sunt cel mai mare fan al filmelor româneşi. Cu siguranţă, dacă nu o aveam pe Raluca implicată poate nu aş fi vizionat filmul. Dar cu toate astea, mă uit la producţiile autohtone tocmai pentru a vedea cine mai încearcă să facă un film bun şi eşuează. Şi asta în ciuda multelor premii primite pe la diferite concursuri.

Eeeh, însă, aici e o altă poveste. Toţi banii strânşi din biletele vândute merg ca donaţie pentru a cumpăra incubatoare nou-născuţilor.  Şi cu toţii ştim că avem o mare problemă în ţară cu aceste echipamente vitale pentru evoluţia micuţilor. Pe mine nu prea mă sensibilizează filmele în general, dar recunosc că mi-au dat lacrimile de câteva ori pe parcursul vizionarii. Emoţiile transmise de acest film sunt incredibile. Dramele părinților, frenezia reporterilor, fâstâceala cadrelor medicale, declarațiile organelor implicate, totul e surprins perfect încât să simți și tu în suflet focul ce a curmat câteva vieți chiar înainte ca acestea să înceapă.

La finalul proiecţiei, regizorul Cătălin Saizescu împreună cu câtiva dintre actorii implicaţi în proiect,  Magda Catone, Delia Puşcă, Georgiana Saizescu, Maruca Baiaşu sau Raluca mea 😛 au urcat pe scenă pentru un mic speech şi  câteva momente de întrebări primite din public.

 

Am pus şi eu doua întrebări. Una era o curiozitate despre partea de documentare, dacă au reuşit să obţină declaraţii şi din partea părinţilor afectaţi, pentru că poveştile din film sunt foarte atent prezentate şi îţi creează sentimentul de autenticitate. Filmul este bazat pe întâmplări reale, dar cu câteva aspecte fictive. Cam cum se întâmplă şi afară cu producţiile istorice.  Regizorul a răspuns că documentarea a fost temeinic realizată, s-a discutat cu toate organele implicate, cu martori, s-au studiat ziarele din acele zile şi au avut colaborări cu două televiziuni importante.  Astfel că părinţii nu au mai fost nevoiţi să retrăiască tragedia prin care au trecut. Un răspuns şi o decizie de bun simţ.

Întregul film are un mesaj puternic, unul care te pune pe gânduri. O tragedie care a marcat acea perioadă şi pe viaţă zeci de persoane, dar care nu a avut deloc urmări privind siguranţa în spitale, în locuri publice, şcoli sau alte instituţii. De altfel, în finalul filmului se face referire şi la evenimentul din Colectiv, iar coloana sonoră de încheiere e chiar melodia trupei Goodbye to Gravity – The Day We Die. Incendiul din maternitatea Giuleşti a avut loc în 2010, iar cel din Colectiv 5 ani mai târziu.

Și adevărata dramă e că singura care a plătit cu adevărat după această tragedie a fost asistenta care după 12 ore s-a dus 7 minute la baie. E singura care a intrat la închisoare. Nu s-a schimbat atunci nimic, nu s-a schimbat nimic nici după Colectiv, sistemul calcă în continuare pe cadavre. Dar filmul ne dă nouă celorlalţi o lecție pe care poate o învăţăm: sistemul suntem noi, toți. Poate că deja e un clişeu, dar schimbarea începe de la fiecare dintre noi.

Dacă aveţi timp, cautaţi pe unde rulează! Eu am dat 11 lei pe un bilet, cât un Pepsi în Centrul Vechi.

TRAILER SCURTCIRCUIT

Am fost eu la “Call me by your name” ca să nu fii tu nevoit!

Aseară mi-am luat soţia tradiţională de mână şi am mers la cinema să urmărim filmul “Call me by your name”.  Ne-am luat popcorn, suc şi Strongbow. Nu spun cine a băut sticla cu ceva alcool în ea pentru că, se ştie, bărbatul bea în familia tradiţională şi nu aş vrea să distrug acest stereotip. Am intrat în sală, noi aveam locurile prin mijlocul ei. Pe rândul din faţa noastră s-au aşezat trei barbaţi, la vreo 3 rânduri mai sus erau două fete şi jos de tot alte două fete. Deci 9 oameni au urmărit filmul din sala mult mai încăpătoare.

Filmul este o adaptare dupa un roman de Andre Acimal, iar in 2007 producatorii au obtinut drepturile de a-l ecraniza. Şi când citeşti chestia asta nu te poţi întreba “băi, dar ăştia au aşteptat 11 ani ca să-l facă?”. O întrebare legitimă, însă răspunsul poate fi că au stat să-l facă şi să-l lanseze exact când era momentul. Anul trecut am avut Moonlight la Oscar, trebuia ca Academia Americană de Film să îşi prezinte din nou ofranda către comunitatea LGBT.  Pentru cine nu ştie avem nominalzări la cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu şi cea mai bună melodie.

“Triumfător şi sfâşietor” – Time Out
“O producţie răpitoare şi cu o înţelepciune chirurgicală” – Los Angeles Times
“Aruncă în noi cu o vrajă minunată, erotică şi senzuală” – Entertainment Weekly
“Un clasic” – The Verge
“O capodoperă” – Esquire
“Sublim” – Hollywood Reporter
“Uimitor” – Vanity Fair

Pe facebook cineva mă înteba aseară ce am căutat la un aşa film. Păi cum să nu vrei să vezi un film lăudat aşa de toată lumea? Însă răspunsul e mult mai simplu, tot tradiţia e vinovată şi aici 🙂 Adică, eu împreună cu soţia, am încercat întotdeauna să vedem toate filmele nominalizate la premiile Oscar până în momentul decernării. Ca să urmărim ceremonia în cunoştinţă de cauză 🙂 Aşa şi acum.

Dacă aţi citit până acum şi vreţi să mergeţi în continuare trebuie să vă previn, “spoiler alert” mai departe!

Inainte să continui însă vreau să-mi arăt indignarea pentru rating-ul primit de acest film. El a primit “nerecomandata copiilor sub 15 ani”.
Bun, ţinând acest lucru în minte, să vă descriu următoarea scenă din film. În podul casei, tânărul de 17 ani îndrăgostit de profesorul său stă pe o saltea cu o piersică alături. Şi începe să se uite la respectivul fruct. Şi ni se arată “curul” piersicii, care seamană foarte bine cu cel uman. Şi Elio, că aşa îl cheamă, începe să-şi bage degetul în respectiva gaură. Şi împinge, împinge până iese de acolo un lichid, cel am piersicii. Lichid care i se scurge pe piept şi se prelinge în jos. Dar totul nu se opreşte aici. El ia piersica şi începe să facă sex cu piersica. După ce are orgasm şi termină în piersică o ia şi o pune pe noptiera de lângă. Acolo piersica spartă începe să curgă, de data aceasta nu mai era lichidul din interiorul ei ci lichidul care a ieşit din penisul minorului.  Eeeeh, credeaţi că, gata, atât? Nu, abia acum începe treaba. Vine profesorul şi vede piersica. Îşi dă seama ce a făcut elevul minor şi face un pic mişto de el. Apoi ia piersica şi muşcă din ea, deşi ăstalalt îl îndemna să un o facă. Pentru cine a citit pe diagonală, piersica avea sămânţa elevului în ea. Un moment care ne face să ne dăm seama cât de mult îl preţuieşte profesorul pe elev. Tare, nu? Şi acum revin, de ce e nerecomandat copiilor doar sub 15 ani?! Dar na, poate sunt eu ingust la mine, că aşa mi-au mai zis unii.

Partea interesantă a acestei scene e că i-a făcut pe doi dintre cei trei bărbaţi veniti la film să zică “bă, frate, îmi bag p***, eu ies la o tigară, nu mai rezist”, iar altul i-a spus “da, frate, hai să mergem”. S-au întors după vreo 7-8 minute în momentul în care personajele principale îşi luau limba în gura într-un mod foarte “senzual şi erotic”, cum ar spune ziarele de afară. Şi reacţia lor a fost “hai frate, iaraşi?” :)) Moment în care le-am zis “eu nu fumez dar mai aveţi vreo tigară?” şi toată sala a îzbucnit în râs. Mă rog, impropriu spus toată sala, cei 9 prezenţi acolo. Şi chiar m-am simţit un pic prost pentru că i-am şuşotit Ralucăi la începutul filmului “ăştia cred că sunt gay”, şi iată că mă înşelasem. Şi ca să zic ca Seinfeld “nu că ar fi ceva în neregulă cu treaba asta” 😀

Apoi, la un moment dat profesorul vrea să păstreze distanţa faţă de elev şi nu mai vrea să se implice, iar asta trezeşte o frustrare în Elio. Eeeh, şi vine momentul împăcării. Olio repeta că nu-l mai interesează nimic şi Oliver, profesorul, îi cere să-şi dea pantalonii jos. Şi se pune în genunchi în faţa lui. Şi nu ni se arată ceea ce face frumuşelul profesor doar că erau băgate sunete de genul floşc, floşc ca să înţeleagă tot prostul.

 

Filmul are câteva mesaje de transmis. De exemplu, băiatul de 17 ani are prietenă, ies împreună, dansează şi chiar ajung să facă dragoste. Şi ştim cu toţii ce susţin toţi fanii minorităţii LGBT “toţi avem o genă de homosexual în noi, dar ne e frică să o scoatem afară”. Adică să te pună un pic pe gânduri, e un film după care rămâi cu ceva :))

Aaaah, era să uit. Trebuie să remarc grija producătorilor care au ţinut să nu provoace silă persoanelor mai slabe de înger. Adică în momentul în care personajele de sex masculin se sărutau băgau un blur, să zic aşa, cam 25% blur. Şi stai şi te întrebi, păi ori e pentru oameni deschişi la minte ori îi protejăm pe cei care nu sunt? Mă rog.

Spre finalul filmului, profesorul e nevoit să plece. Şi asistăm la adevărate drame, băiatul plânge, e terminat psihic şi e recuperat dintr-o gară de mama sa. Apoi ni se prezintă situaţia de peste câteva luni. Şi momentul în care profesorul dă telefon la ei acasă să vadă ce mai face lumea. Răspunde, conform scenariului, Olio şi după ce trec de întrebările convenţionale profesorul îi mărturiseşte că s-a logodit şi că se căsătoreşte. Daaaaarrr, îi spune lui Olio că îşi va aminti toată viaţa momentele frumoase trăite între ei doi. Minunat, nu?

 

 

 

Filmul se încheie cu scena dintre Olio şi tatăl său. Şi fiţi atenţi aici. Scena începe cu ei doi pe o canapea. Moment în care îi şoptesc Ralucăi “Fii atentă, aici ori tata îl săpuneşte bine de tot ori, cel mai probabil, îi spune că şi el a trăit aşa ceva în trecut”. Băi, şi încep ăştia să vorbească şi tata îi spune că îl înţelege, că şi-a dat seama ce se întâmplă, că nu trebuie să regrete nimic, că are noroc că a fost aşa iubit de cineva şi că trebuie să preţuiască aceste amintiri toată viaţa. Şiiii…şi că el a trăit aşa ceva în copilaria sa doar că el n-a avut curajul să meargă atât de departe şi că toată viaţa a regretat acest lucru :)))) Şi îi mai spune fiului său conceput tradiţional că apoi s-a însurat cu maică-sa şi că totul s-a sfârşit deşi în interiorul său se gândea încă la bărbatul acela. Iar băiatul nu ar mai fi fost acolo :)) Raluca se uita lamine şi mă întreba dacă nu cumva am mai văzut filmul :))) I-am spus că nu, doar că îmi dau seama cum, de ce şi cum funcţionează această maşinărie.

Şi cu asta am încheiat. De fapt, mai era şi scena de la piscină…dar nu v-o mai povestesc si pe aia. Vă las pe voi să o descoperiţi dacă sunteţi curioşi.

Zi frumoasă!

N-aţi mai văzut prim-ministru cu metroul?!

Nu vă ascund că astăzi am fost la cinema si am văzut Darkest Hour. Majoritatea știți despre ce e vorba. Al doilea război mondial, Hitler înainta în Europa, cucerise Olanda, Belgia, Polonia și se apropia de Regatul Unit. Franța ce mai opunea ceva rezistenţă. Winston Churchill tocmai fusese ales prim-ministru și era măcinat de întrebarea dacă e mai bună soluția unui război cu şanse minime de reuşită sau a uneia de pace. Insă o eventuală pace obținută în condițiile lui Hitler, normal. Aceste frământări ale lui  aveau loc în momentele decisive pentru soarta a zeci de mii de soldaţi împinşi către mare de trupele naziste la Dunkirk. Și așa cum ne-a anunțat la începutul filmului, Churchill face ceea ce nu mai făcuse decât o singură data în viata, să meargă cu metrou.

sursă foto: telefonul meu în sala de cinema 😀

“La ce vă holbaţi, nu aţi mai văzut un prim-ministru să meargă cu metroul?” i-a intrebat el pe oameni. Şi deşi în guvernul său mulţi doreau o soluţie de aşa-zisă pace, el a decis să meargă pe mâna oamenilor, să lupte până la capăt. Şi s-a dus în guvern şi le-a spus alora că madam cutare şi domnul cutare i-au spus ce să facă. Nu vă stric bucuria de a vedea filmul, daca nu l-aţi văzut deja, aşa că vă las pe voi să vedeţi ce s-a întâmplat după. Oricum merită să daţi banii pe el, chiar dacă ritmul filmului nu te duce deloc la 120 de bătăi pe minut 😛

Dar stăteam şi mă gândeam în sala de cinema cum ar fi să-i vedem şi pe ai noştri cu metroul? Să te trezeşti cu doamna Dăncilă pe scaunul alăturat? Ce i-ai spune? Sau cu Iohannis. Da, mă, mergem şi noi cu presupusul până la absurd :)) Să îl vezi pe Dragnea cum urcă la Eroilor şi te întreabă dacă cobori la Grozăveşti. Ai avea curaj să îi spui că modificarea legilor justiţiei ţi se pare o mare mizerie? Sau ai avea probleme în a te controla, ai vrea o răfuială cu el? Dar cu Tudose? L-ai invita la un pahar din ţuica primită de la socri?

Eu de multe ori văd în zilele de  vineri pe Iuliu Maniu poliţişti care deschid calea unui domn care călătoreşte des la Sibiu. El nu stă la semaforul super lung de la Gorjului, el trece, trece cu lumuzinele peste nervii oamenilor. Şi avem exemplul lui Churchill care a trecut peste opinia oamenilor din Parlament şi a ţinut doar de cea a oamenilor simpli. De ce ai noştri sunt indiferenţi la dorinţele noastre? De ce se fac că îi interesează doar o dată la 4 sau 5 ani? Priviţi, până şi dictatorul nostru, de ochii lumii, se mai urca într-un metrou din când în când.

Vă spun eu. Churchill ştia că acei soldaţi provin din oamenii de rând, ei luptau, ei îşi pierdeau vieţile, ei erau cei care intrau sub şenilele tancurile nemţeşti, ei încasau gloanţele direct în creier. Ei, nu cei din parlament. Iar ei, soldaţii, aveau rudele acasă. Rudele, poporul. Noi ce facem? Păi noi le permitem să îşi bată joc de noi, pentru că noi nu luptăm, noi nu încasăm niciun glonţ, la noi e pace, dar chiar şi aşa noi ne facem de lucru exact când trebuie să-i alegem pe ei. Şi atunci, dacă noi ne pişăm pe el de vot, ei de ce să meargă cu metroul alături de noi?

PS: S-ar putea să-ţi placă şi asta Cele mai bune 10 filme de război 😀

Cetatea Filmului Progresist!

V-aţi luat bilet la “120 BPM”? Păi nu aveaţi cum încă, deoarece va fi lansat abia pe 26 ianuarie în cinematografele din România.  Dar grăbiţi-vă, faceţi-vă revervare din timp pentru că e o peliculă ce nu trebuie ratată. A primit deja marele premiu al juriului de la Cannes şi a luat multe alte premii pe la diferite festivaluri. “Inimile noastre sunt incă sub impactul socului. Lacrimile au inundat sala de cinema” au scris cei de la Le Monde. Franţa l-a propus ca nominalizare la Oscar în acest an, însă după cum vedem nu a prins lista finală. Probabil după ce au dat anul trecut marele premiu dramei Moonlight au considerat că ar fi deja prea mult să apară pe lista de anul acesta nu una, ci două drame cu acelaşi mesaj.  Pe lângă cei 120 km/h avem “Call Me by your Name” care concurează pentru marele premiu. Film care va aparea şi el în cinematografele noastre la începutul lunii februarie.

Sub masca unei campanii pentru prevenirea şi conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă SIDA la nivelul societăţii, filmul 120 BPM face parte din galeria ultimelor evenimente care încearcă să impună pe agenda publică necesitatea adoptării unor legi favorabile comunităţii LGBT în toată lumea, inclusiv în România, ţară care, deocamdată, se împotriveşte oarecum progresului cu forţa. Ba chiar, filmul poate fi considerat un manifest pentru toţi care doresc să-şi apere drepturile.

“120 Bătăi pe minut” nu se referă la câte palme ia o femeie în familia tradiţională într-un minut, ci ne prezintă lupta unui grup de activisti homosexuali, ACT-UP, in Franta anilor ’90, pentru a determina autoritatile si companiile farmaceutice sa actioneze impotriva maladiei SIDA. Teoretic, un lucru bun, nu?! Dar vedem mai încolo ce şi cum. Organizaţia ACT UP e considerată una dintre precursoarele mişcărilor civice de după anii 2000 care au condus în final la obţinerea unor drepturi pentru diferite grupuri de minorităţi, sexuale şi civice.

 

Una dintre scenele filmului se petrece în curtea unui liceu unde cei de la ACT UP împărţeau prezervative. Acolo o elevă le spune vizibil dezgustată celor doi că nu are nevoie pentru că e imposibil să ia „boala homosexualilor”. Moment în care personajul principal îl sărută pentru prima oară pe partenerul său din film. Ce vreţi? Aşa a gândit regizorul că e cea mai bună replică pentru dezgustul adolescentei. Şi totuşi, ce faci când cineva nu te înghite? Scuzaţi-mi expresia care se potriveşte ca nuca în perete aici. Deci, ce faci în cazul ăsta? Stai şi îi explici că greşeşte şi îi aduci argumente în acest sens? Nu, începi să faci exact lucrul pe care respectiva persoana îl detestă, te lingi în public, în faţa ei, nu? Logică de regizor mare :))

În plus, tot la acel liceu, activiştii intră cu forţa în incintă şi încep să împartă prezervative liceenilor susţinând că astfel tinerii vor fi protejaţi faţă de pericolul reprezentat de SIDA. Da, ar putea fi o soluţie să băgăm aparate automate cu prezervative. Să le punem alături de cele cu croissante şi sucuri. Dacă vrea adolescentul să-şi bage o colegă “la una mică” în toaletă să fie sigură toată lumea că nu apare vreo sarcină nedorită. Că doar d-asta suntem pe primele locuri la avorturi în Europa, că nu au liceenii de unde să-şi cumpere prezervative la timp. Right…!

Ca o curiozitate, să ştiţi că filmul e distribuit cu clasificarea N-15, adică e nerecomandat copiilor sub15 ani, iar în momentul achiziţiei biletelor să fie un adult care să supravegheze minorul.  Ne întrebam oare ce ar trebui să conţină un film pentru a căpăta caracterul IM-18. Pentru că acest film, pe lângă anumite pasaje cu violenţă de limbaj şi acţiune, are şi o scenă de sex între cei doi parteneri gay din film. Scenă care are climaxul în momentul în care unul dintre cei doi scoate prezervativul şi face dragoste cu celălalt deşi era conştient că astfel va lua SIDA de la el. Emoţionant, nu? Educativ, sigur.

Dar hai să vorbim de industria de film, că am adus aminte mai sus de Academia Americană. Am parcurs lista din acest an de la Oscar. La o privire mai atentă am descoperit următoarele persoane gay pe lista finală: producătoarea Darla K. Anderson cu animaţia Coco, Rachel Morrison cu Mudbound la Cinematografie, Yance Ford cu Strong Island la cel mai bun documentar, Benj Pasek pentru cea mai bună melodie din The Greatest Showman. La producători stăm foarte bine, avem nu mai puţin de 4 nominalizaţi care sunt luaţi în evidenţele LGBT: Megan Ellison (Phantom Thread), Luca Guadagnino (Call me by your name), Scott Rudin (Lady Bird) şi Peter Spears (tot Call me by your name). La cel mai bun scenariu îi avem pe James Ivory (Call me by your name) şi Dee Rees (Mudbound).

Toţi acesti oameni sunt gay. Acum, unii dintre noi ne-am putea întreba “băi, dar dacă sunt atâtia pe această listă înseamnă că eu am fost închis la minte şi nu am vrut să accept că sunt foarte mulţi printre noi!” Ar fi o variantă aceasta, unii ar spune că respectivul care gândeşte aşa a evoluat şi a acceptat că trăieşte într-o lume care a depăşit stadiul de Ev Mediu. Dar mai sunt alţii care pot gândi aşa “sunt aşa multe persoane LGBT în Cetatea Filmului datorită propagandei care s-a făcut de-a lungul timpului pentru aceştia încât discriminarea pozitivă a acţionat în aşa fel încât au avut acces mult mai uşor la poziţii importante. Sau au primit proiecte mai uşor, sau au fost angajaţi exact pe această bază. Sau poate că fac parte dintr-un mare plan. Sau…sau…” Dar cei care gândesc aşa sunt oameni homofobi şi nu înţeleg faptul că lumea evoluează.

Şi apropo de asta, v-a povestit copilul dumneavoastră cum s-a terminat minunata poveste gay din serialul Andy Mack difuzat de Disney Channel? Că a fost o discuţie prin toamna anului trecut. S-a stârnit o isterie printre unii că Disney bagă în acest serial îndrăgit de copii o astfel de povese înduioşătoare. Noi eram curioşi, că n-am avut timp să urmărim. Dar ne-a plăcut filmul difuzat recent la cinema “Te-nsori cu mine, bro?”, o comedie spumoasă. Şi să nu uităm ce dezbatere a stârnit premiera remake-ului “Frumoasa şi Bestia”. Şi tot aşa.

Să nu uităm că noi suntem în acest moment cu ani buni în spatele statelor occidentale din punct de vedere al dezvoltării, al infrastructurii, al condiţiilor din spitale etc. Sau aşa ne consideră toată lumea, nu? Şi iată această captură din film cu replica “Nu putem face presa să fie interesată!” Se întâmpla în Franţa anilor 90. Vi se pare că acum, la noi, mass-media nu sunt interesate de această “problemă” a societăţii? Noua ni se pare că, din contră, e implicată activ în tot ce se întâmplă în legătură cu mişcarea LGBT. Dovadă si articolele despre acest film, căutaţi-le şi încercaţi să rezistaţi până la finalul acestor ode la adresa capodoperei realizate de Robin Campillo, că aşa îl cheamă pe regizor.

Aah, era să uit. Spoiler alert! La final, personajul principal moare. Şi probabil îl lasă cu întrebarea pe iubitul său “Am luat sau nu am luat SIDA de la el, deşi joc într-un film care se presupune că ne învaţă exact cum să ne protejăm?” Dar răspunsul îl aflăm numai dacă îl vizionăm.

România are nevoie de un Supererou! Dar ce facem cu el?

De vreo săptămână am început cu nevastă-mea să ne uităm la “Marvel’s Agents of S.H.I.E.L.D.S.” un serial apărut în 2013. Pe scurt, e despre o agenţie care încearcă să menţină pacea într-o lume plină de supereroi. E bazat pe universul Marvel cu ai săi Iron-Man, Captain America, Hulk sau Thor. Acum vreo două săptămâni am fost la cinema şi am văzut şi Justice League, concurenţa ăstora de la Marvel. cu Batman, Wonder Woman sau Superman. Dezamăgitor filmul, dar nu despre asta vreau să scriu. Stăteam şi mă gândeam, cum ar fi chiar să existe printre noi, prin România, câte un supererou d-ăsta?

E o scenă în Justice League când Bruce Wayne e întrebat care e superputerea sa, iar el răspunde “sunt bogat”! Toţi ştim că Batman de fapt nu are puteri, ci maşini, echipamente sau costume smechere cu care prinde răufăcătorii. Cum ar fi să ne trezim cu Batman prin Bucureşti? Să-l vedem protestând în faţa Parlamentului?
– Păi ce faci mă, liliacule, de ce nu te duci peste ei?
– Pai ăia dinauntru sunt majoritatea mai bogaţi ca mine.

Pe Captain Planet îl mai ştiţi? Erau nişte desene animate educative prin anii 90. Îţi spunea căpitanul ăsta să nu tai pădurile, să nu poluezi planeta, să arunci gunoiul în tomberon şi alte lucruri d-astea plictisitoare. Cum ar fi să se trezească ăştia cu Captain Planet lângă maşina cu lemne furate? Mişto ar fi, doar că în ce ritm se taie la noi în ţară, prin toată ţara, ne-ar trebui o duzină de căpitani.

Sau cum ar fi ca atunci când rămâne vreun cocalar cu maşina înţepenită pe plaja din Mamaia să apară Aquaman să îl ajute? Păi ce altceva să facă Aquaman la noi? Ok, ok, să nu-i ajute, Aquaman să tragă maşina în apă atunci :))

Pe mine ma deranjează foarte tare faptul că Wonder Woman are nişte puteri incredibile în noile filme. Eu o ştiam pe Wonder Woman din serialul creat in anii 70. Nu era atât de puternică. Dar, mă rog, e alegerea Hollywood-ului. Eu mă gândesc cum ar fi să apară aşa în mijlocul Bucureştiului.

Păi prima întrebare ar fi “în ce club dansezi diseară, păpuşe?”, ar opri lângă ea pe Victoriei unu într-o limuzină cu numere de Bulgaria şi ar întreba-o preţul, doi zidari care se ocupă de faţada Intercontinentalului ar începe să o fluiere, iar trecătorii şi-ar da coate “ce zici, sunt reale?!” Eu zic că n-ar rezista prea mult, în două zile ar fi înapoi pe insula ei de amazoane, terminată psihic şi ne-ar lăsa cu problemele pe cap.

Pe Thor l-am văzut deja în câteva filme, el trece dintr-o dimensiune în cealaltă. E şi o scenă, nu mai ştiu în care dintre cele 434 de filme cu supereroi din ultimii ani, în care întreabă ăştia unde e Thor şi nimeni nu răspunde, că era plecat în dimensiunea lui. Şi mă gândesc că dacă ne-am trezi cu Thor pe cap ar fi ok câteva zile. Apoi ar merge înapoi la el în Asgard şi s-ar întoarce peste 3 ani, să zicem. Păi aşpteaptă ăştia de la putere 3 ani să nu fure nimic de teama lui Thor? Nu, nene, noi avem nevoie de un Thor 24 din 24 aici pentru noi. Dacă nu e în stare, să ne lase!

Cel mai tare supererou e considerat, pe bună dreptate, Superman! Nu-l poate învinge nimeni pe ăsta, are super putere, viteză, trage cu laser din ochi dacă e nevoie, vede prin pereţi, ce mai, am da orice să-l avem pe ăsta printre noi, nu?! L-am putea pune pe Superman să vadă şi să audă prin pereţi ce discută ăia în Comisia Specială pentru Legile Justiţiei, că şi aşa nu ştim exact care sunt amendamentele şi cum sunt scrise legile.

Dar gândiţi-vă că Superman a fost de acord, parcă în Man of Steel, să participe la un proces. Omu s-a pus la dispoziţia autorităţilor deşi are superputeri. Respectă şi el statul de drept. Aşa că la ce să ne aşteptăm din partea lui? La câte procese sunt pe rol la noi ne putem trezi cu Superman în faţa ziariştilor “Îmi pare rău, următorul termen este pe 14 februarie 2019, până atunci nu comentez nimic!”

Deci nu ar merge nici cu supereroi pe tărâmul lui Dragnea, Iohannis, Codruţa şi Tăriceanu. Tot noi trebuie să ne purtăm de grijă 🙂

Am văzut filmul cu seminarul ortodox!

Gata, m-am dus şi l-am văzut. M-au acuzat câţiva pentru ceea ce am scris aici Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!. Spuneau că m-am apucat să comentez doar pe baza unui trailer, deşi în acel moment filmul nu era încă în cinematografe, iar acest lucru se practică peste tot în lumea asta.

Acum am văzut opera regizorului Daniel Sandu, cel despre care în fiecare material din presă referior la acest film ne este prezentat ca un fost seminarist ortodox. Adică să ştim de unde plecăm cu toată treaba. În articolul de atunci spuneam că îl bănuiesc pe regizor de faptul că încearcă astfel să inducă omului senzaţia că asistă la o relatare a unor fapte reale, că vrea ca oamenii din sală să facă legătura între trecutul său şi ceea ce vede pe ecrane. Însă am citit un interviu recent în care el spune direct că sunt fapte reale în proporţie de 80%. Deci am greşit, nu induce nimic in creierul omului, îi spune direct.

sursa foto: aarc.ro

Dar să trecem mai departe. Filmul e aşa cum mă aşteptam după vizionarea trailerului, unul excelent. Realizat la un nivel mult peste media filmelor româneşti. De altfel, dacă treci de “bariera” limbii române, poţi crede că asişti la un film american. Cadre succesive, tăieturi multe, muzica potrivită, sunet ok, conturarea personajelor destul de bună, lucruri care lipsesc de cele mai multe ori în producţiile autohtone. Poţi chiar banui că cineva a avut un interes ca filmul să iasă atât de bine :))

Am văzut zilele astea şi Breaking News, tot film românesc. Păi nu se compară. Acolo cameramanul-regizorul-editorul video era îndrăgostit de jocul cu sharf-ul camerei. I se părea lui că e mişto, mie mi se părea foarte obositor. Şi evident multă mizerie, că noua ne place să prezentăm acest lucru. Aici, la serafimi, chiar mi-a plăcut că nu a arătat deloc mizeria din seminar. Bă, la un moment dat, chiar putea să bage o toaletă infectă în film, să ni-i arate pe ăia fumând alături de o budă nespălată, era tipic pentru filmul românesc. Nu se întâmplă asta şi îl felicit pe regizor. Ba chiar a încercat ca prin cadrele arătate să exprime ceva, să arate o stare de spirit, să îţi transmită ceva relevant pentru conţinutul, desfăşurarea şi înţelegerea filmului. Că la noi, ca să umplem o oră şi jumătate de film băgăm cadre aiurea fără nicio noimă. La Breaking au fost o grămadă. Sau le lungim până îţi vine să strigi în sală “hai frate, mută camera aia!”

Bun, deci am stabilit că filmul ca realizare e excelent, chiar mi-a plăcut foarte mult, am şi râs la câteva faze, m-a prins. Acum să trecem la partea interesant 😀 Încă de la început aflăm că în seminar ăştia din anii mai mari fac pe acolo prostii. Că ăsta e subiectul, personajul nostru e influenţat la început de seniori să facă nasoale. Deci ăia care mai au un pic până să ajungă preoţi sunt nişte păcătoşi. Apoi apare şi preotul-profesor care ne este prezentat din start ca fiind în stare să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopul. Scopul nu-l aflăm decât mai târziu.

Aaah, era să uit. Ne plac nouă piz**le statice. Scuzaţi-mi exprimarea, dar aşa este. Încă de la Sergiu Nicolaescu parcă toţi regizorii româneşti utilizează de efectul “pi*d*i statice”. Şi mă refer că ea apare în cadru fără să ne mai lase pe noi să ne imaginăm cum arată, e arătată acolo în toată splendoarea, cu tot stufărişul de rigoare. Şi ţinută pe ecran câteva secunde bune în caz că cineva se apleacă după suc chiar în acel moment. Tot erotismul scenelor de dragoste la noi se pierde. De ce oare se face încă atâta tam-tam pentru scena lui Sharon Stone din Basic Instinct? Dacă apărea la orice pas se mai mira cineva că s-a văzut ceva acolo timp de o fracţiune de secundă? Pentru că acolo a fost o greşeală, în filmele americane ea, doamna p**dă, nu apare pe ecran, totul e filmat din unghiuri cât să apară doar în imaginaţia spectatorului. Chiar şi actriţa româncă, cea care oricum nu apare pe nicaieri la distribuţie, părea jenată de-adevăratelea. Chiar ar fi interesant de aflat dacă a decis ea sau regizorul ca ea, doamna de care vă vorbeam, să nu fie rasă 😛

Apoi aflăm că ăştia în seminar fac toate prostiile posibile, dau bani cu camătă, mint, se înşeală unii pe alţii, beau alcool, pierd nopţile, preacurvesc 😛 şi tot aşa. Ba la un moment dat sunt învăţaţi cum să ceară bani de două ori pe aceeaşi groapă. Eu am terminat 12 clase la Marin Preda, un liceu cu o “faimă” destul de ridicată în astfel de chestiuni şi acolo nu se petreceau atâtea grozăvii.

sursa foto: aarc.ro

Filmul e concentrat pe personajul Gabriel, care el participă la toate aceste “păcate”, dar care sfârşeşte prin a fi arătat ca o victimă. El e întrebat de Patriarh pentru ce a venit la seminar iar răspunsul lui este unul care se doreşte a fi plin de substanţă “am venit pentru a ajuta oamenii să-şi găsească linistea!” Hahaha, adică tu sari gardul în timpul rugăciunii să joci biliard, dar apoi o dai ca şi când nu eşti lăsat să-ţi duci menirea la capăt :)))
Apoi într-o altă scenă, în care el vorbeşte cu preotul bisericii unde a fost trimis, i se spune că biserica nu e decât o “cabină telefonică”, că Dumnezeu e în inima fiecăruia. Hmmmm, unde aţi mai găsit mesajul ăsta? Cam peste tot, nu? Cam de la toată lumea care-i acuză pe preoţi de una şi de alta “Nu am nevoie să merg la biserică, Dumnezeu e în sufletul meu”. Bine, ce să zic, tine-l acolo, dacă e aşa 🙂

Imediat după ultima scenă apar câteva cadre care par scoase de pe o caseta VHS veche. Evident, să ne ducă cu gândul la veridicitatea poveştii. Nu vreau să fiu şi mai mult cârcotaş, dar cei care am pus mână vreodată pe un editor video ştim că acest efect poate fi realizat foarte uşor. Dar na, e doar o presupunere, poate sunt adevărate şi vechi.

Închei cu un lucru care mi s-a părut tare amuzant. La finalul filmului, la credite, apăreau peste 20 de cascadori. Dintre cei care aţi văzut filmul aţi simţit nevoia de 20 de cascadori? Pentru ce? Sau scena în care sar personajele de pe pod în apă s-a filmat de 20 de ori cu câte un alt cascador? Era prea rece apa şi nu putea să intre iar primul dacă mai era nevoie? :))

Deci, cum spuneam si acum aproape o lună e un film bun făcut de un regizor care doreşte afirmare rapidă. Şi ca să obţină asta mizează exact pe acest subiect sensibil, la modă. Peste tot ni se spune că filmul e în plan de prin 2003 parcă, dar tot într-un interviu am citit că decizia de a fi lansat anul acesta s-a luat prin ianuarie. Deci lansarea lui are loc, absolut întâmplător, odată cu scandalurile care afectează Biserica. Hai să credem că e exact aşa, treacă de la noi.

Repet, încă o dată, lăsând la o parte mesajul transmis, filmul este foarte, foarte bun. Ilie Dumitrescu jr. chiar nu e lăudat degeaba de anumite site-uri, iar Vlad Ivanov e excelent în rolul rău.

Gata, v-am pupat 😀

Poate mai vreţi să citiţi si:

Bătaia tradiţională din cuplurile gay!
Opriţi liberele de sărbători, vor oamenii să coboare!
“Sunt ateu, Dumnezeu mi-e martor! “
Să vină rachetele!