Home » Filme

Category: Filme

Top 10 seriale cu care să adormi :D

Sunt un om al serialelor, captiv în această lume a poveştilor fără sfârşit, a personajelor bine conturate şi a răufăcătorilor care nu se mai termină. Ăsta sunt eu. Aproape în fiecare seară, înainte de somn, mă pun să urmăresc un episod, două, trei împreună cu Raluca. Partea nasoală atunci când te pui seara e că te poţi trezi uneori cu câte un cot în stomac:

– Păi ce faci, iar ai adormit? Trezeste-te!.
– Păi nu dormeam!
– Eeeh, nu…deja sforăiai!

Ideea e că atunci când te însori trebuie să ţii cont şi de acest aspect “Ok, am înţeles, amandurora ne plac călătoriile, ne place să ieşim cu prietenii, să mâncăm la un restaurant, dar ce seriale îţi plac?” E întrebarea pe care trebuie să o pui înaintea ÎNTREBĂRII SUPREME! Că dacă ea spune că se uită la “Gilmore Girls” şi e fan “Keeping Up with the Kardashians” ai pus-o.

Pe vremea când aveam 7-8 ani erau multe seriale în vogă la televizor. Trebuia să te pui în faţa “Diamantului” la anumite ore ca să le poţi urmări, nu ca acum când poţi accesa episodul X în orice moment al zilei. Mai nou, nici nu au neapărat nevoie de un televizor, îl vezi în tren pe telefon sau tabletă. Knight Rider, Wonder Woman, A-Team, MacGyver, Love and Marriage, Colombo sunt doar câteva seriale clasice care m-au ţinut în faţa televizorului şi care au ajutat la dezvoltarea mea ca om. Nu se vede? Sunt descurcăreţ ca MacGyver, am umorul lui Al Bundy, conduc ca David Hasselhoff, am prieteni de nădejde ca în Echipa de Şoc, pun întrebari fără sfârşit ca detectivul Colombo şi sunt însurat cu o femeie fantastică 😀

Acestea fiind zise să vă prezint un top 10 al serialelor urmărite de mine. Evident că această selecţie e una subiectivă, dar voi încerca la fiecare să şi explic de ce. Nu trebuie să fiţi de acord cu mine, ba chiar mă aştept la acest lucru. Dacă vreţi puteţi să comentaţi si să îmi spuneţi si voi care este Top 10 pentru voi.

Aaah, era să uit. Un lucru foarte important în alegerea unui serial pentru mine îl reprezintă numărul de sezoane pe care-l are. Nu mă voi apuca niciodată să urmăresc un serial care abia a început să se filmeze sau abia ce a ajuns la sezonul 2. De exemplu, vreau să văd cândva Westworld însă aştept să ajungă măcar la sezonul 3, încheiat. Pentru că sunt zile când am timp şi vreau să văd 3 episoade. Păi în cazul acesta termin un sezon într-o săptămână şi apoi iau căutarea de la capăt. În plus, numărul de sezoane poate fi şi un fel de validare din partea publicului. Pentru că nicio reţea de televiziune nu comandă încă un sezon dintr-o producţie dacă nu există cerere, dacă publicul nu o vrea pe ecran.

 

10. ARROWVERSE (2012 – prezent)

Încep topul cu mai multe seriale pe o singură poziţie. Este ceea ce urmăresc în acest moment. Practic toată treaba a început în 2012 cu “Arrow”, care a avut mare succes. Apoi, prin sezonul 3 a apărut The Flash în două episoade. Oamenilor le-a plăcut atât de mult de noul Barry Allen încât i-au făcut şi lui un serial. Mai târziu au creat şi “Legends of Tomorrow” care a luat eroi şi răufăcători din cele două seriale şi a continuat povestea prin spaţiu şi timp. Mai apoi a apărut şi “Supergirl”. Toate aceste seriale se desfăşoară în acelaşi univers, în universul DC. De altfel, ca să urmăreşti totul cu o logică trebuie să cauţi pe internet în ce ordine trebuie privite toate episoadele, deoarece povestea şi personajele se tot intersectează între ele. În plus, apar tot felul de guest star-uri suprinzătoare. Ca Dolph Lundgren de exemplu. E foarte fun de urmărit dacă ţi-au plăcut desenele animate cu supereroi şi dacă îţi plac filmele de acum cu Ironman, Batman, Superman sau Thor. Un episod are durata de 43-45 de minute.

Îţi poţi da seama foarte uşor că producătorii erau fani ai serialelor din urmă cu ceva timp deoarece castingul este unul excelent. Interpretul lui Hercule din serialul din anii 90 apare ca un kriptonian, interpreta Femeii Fantastice din anii 90 apare şi ea. De asemenea, fratii din Prison Break sunt distribuiţi acum în aceeaşi formulă de doi. Superman din serialul anilor 90 e acum tatăl lui Supergirl. Mă rog, vă mai las şi pe voi să descoperiţi.

9. THE MENTALIST (2008 – 2015)

Povestea se învârte în jurul lui Patrick Jane, consultant al Biroului de Investigaţii din California (instituţie care nu există în realitate), care îi ajută pe cei de acolo să rezolve crime cu ajutorului talentului său special de a trage concluzii din mimica, expresiile şi gesturile oamenilor. Era interesant, m-a captivat, părea că rămân cu ceva după fiecare episod. Deja credeam că mă pot angaja la sectia 20 🙂 Un serial pe care l-am urmărit acum câţiva ani, prin 2013-2014. Un episod durează 40-45 de minute.

sursa foto: wallpapercave.com

8. FRIENDS (1994 – 2004)

Ce să spun despre el? E funny, dinamic, amuzant şi e serialul în care oricine îşi găseşte reprezentarea în unul dintre cei 6 prieteni. A fost savuros la vremea lui, însă eu l-am apreciat după ce alţii îl văzuseră de ani buni. M-am apucat să îl urmăresc cap-coadă acum vreo 5-6 ani. O să explic mai jos şi de ce.

7. AGENTS OF SHIELD (2013 – prezent)

Agenţii ăştia fac parte din universul Marvel, acelaşi cu Avengers, Iron Man, Hulk şi Spiderman (mai nou). A ajuns deja la al şaselea sezon, cu episoade de 41-44 de minute (o oră comercială). Povestea e interesantă, o agenţie secretă care se ocupă cu controlul fenomenelor inexplicabile. Partea captiantă e că serialul ţine cont chiar şi de evenimentele petrecute în filmele Marvel de pe marele ecran. Chiar apare de mai multe ori Samuel L. Jackson, “capul” din Avengers.  Un rol interesant îl face actorul care-l joacă pe Ghost Rider, Gabriel Luna, care mai nou va fi noul Terminator.

6. SEINFELD (1989 – 1998)

Tatăl serialelor de comedie. Prima oară cred că pe Pro TV l-am văzut, pe la finalul anilor 90, era difuzat seara destul de târziu, pe la 22 sau chiar 23. Ţin minte că încercam să ţin minte glumele auzite să le spun şi eu mai departe la şcoală. Era un nou tip de serial pe atunci, îmi aduc aminte că nu mi-a plăcut din start, primele episoade le priveam aşa cu întrebarea în cap “cine e ăsta şi ce mai vrea şi el? Se mai crede şi amuzant…”. Apoi am început să pricep că era alt tip de umor şi că întreg serialul trebuia privit cu alţi ochi faţă de comediile clasice. Bun, bun de tot chiar şi azi.  S-a filmat între 89 şi 98 şi a avut 9 sezoane cu o durată de 22-24 de minute pentru un episod. L-am reluat împreună cu Raluca de curând cap-coadă.  Spuneam mai sus la Friends că veţi afla de ce nu l-am urmărit la vremea lui. Era difuzat în aceeaşi perioadă cu Seinfeld şi voiam să fiu fidel unui singur serial de comedie 🙂

5. BREAKING BAD (2008-2013)

Ultima scenă m-a lăsat privind în gol câteva zeci de secunde bune. Deşi deznodământul final era aşteptat şi oarecum previzibil încă din primele episoade, privindu-l pe Walter în ultimele lui clipe îţi lasă un gol în stomac aşa cum rar se întâmplă în seriale. Şi apoi stai şi te uiţi în stânga şi în dreapta şi întrebi “gata, s-a terminat? Şi acum ce facem, cum ne continuăm viaţa?”. Episoade de 41-43 de minute, uneori unele speciale de 58 de minute. Ritmul in care era construită povestea nu era unul foarte ridicat, lucrurile avansau oarecum încet, însă totul era construit cu cap. L-am văzut pe Bryan Cranston reuşind să ne convingă că un profesor de chimie poate ajunge un magnat al drogurilor. Senzaţional serial. Păcat că spin-off-ul Better Call Saul nu se ridică la nivelul acestuia.

4. TWO AND A HALF MEN (2003 – 2011)

Am pus 2011 în paranteză pentru că vorbesc doar despre perioada în care rolul principal i-a aparţinut lui Charlie Sheen. După ce l-au “omorât” pe Charlie şi a venit Ashton Kutcher s-a mai filmat până în 2015 iar apoi, din cauza ratingului super “mare”, l-au oprit.  Charlie era senzaţie, ajunsese să câştige 1,8 milioane de dolari pe sezon, fiind atunci cel mai bine plătit actor de televiziune. Problemele personale, drogurile şi alcoolul l-au făcut pe Charlie să se certe cu toată lumea în ultimul sezon în care a apărut. Şi se vedea chiar şi pe post, slăbise enorm faţă de primele sezoane şi părea că nu e la locul lui. Un serial pe care îl poţi revedea de 3-4 ori fără să te plictiseşti. Raluca îl văzuse deja o dată când ne-am apucat să-l urmărim acum vreo 3 ani, eu nu. Recomand cu încredere şi pentru burlaci şi pentru ceilalţi 🙂

3. DEXTER (2006 – 2013)

Cel mai îndrăgit criminal în serie din toate timpurile. Cu siguranţă, cine l-a urmărit a fost marcat de scena morţii soţiei lui Dexter, Rita, din finalul sezonului 4. Scena memorabilă şi terifiantă, cu Rita înjunghiată în cadă, iar bebeluşul lăsat de rivalul lui Dexter în mijlocul camerei, înconjurat de sângele mamei sale. Finalul a fost destul de dezamăgitor pentru fanii lui Dexter Morgan, nevoit să se despartă de micul ecran în hainele unui tăietor de lemne. Mulţi au criticat acest deznodământ, care nu a surprins atât de tare şi a trădat o lipsă de imaginaţie din partea scenariştilor.  Durata unui episod e între 45 şi 60 de minute. Genul de serial la care ai nevoie după fiecare episod să-ţi tragi sufletul şi abia apoi să mai bagi un episod 🙂

2. HOW I MET YOUR MOTHER (2005 – 2014)

Ce nume de serial e ăsta? Cred că vreo 2 ani mi-a tot spus Raluca de el, că e mişto, că am putea să îl vedem şi de fiecare dată alegeam alt serial. Nu îmi suna mie bine deloc numele ăsta, credeam că e vreo comedie cu un cuplu de grăsuţi şi cu o mamă pe lângă ei :)) Mă rog, ceva de genul. Until one day…cred că s-a întâmplat acum vreo 2 ani după ce am terminat Two and a Half Men, parcă. “Ok, hai să vedem un episod şi apoi vedem…” Şi apoi ne-am uitat până la ultimul episod, cel cu numărul 208. Cel despre care auzisem că e dezamăgitor, însă pentru mine a fost unul cu o încărcătură emoţională foarte ridicată, în condiţiile în care vorbim despre o comedie. Subiectul filmului este despre un tip, Ted Mosby, care încearcă să găsească femeia vieţii lui. Asta la timpul trecut, pentru că fiecare episod începe cu o scenă în care “viitorul” Ted le povesteşte copiilor săi cum a cunoscut-o pe mama lor.

Tot atunci l-am descoperit pe Neil Patrick Harris, un actor cu o charismă incredibilă. Are el un păcat, dar nu stăm acum să discutăm de asta 😀 Prima oară l-am observat la o decernare a premiilor Oscar şi pe atunci habar nu aveam cine e şi ce vrea el. Actor excelent.

Graţie acestui serial, Cobie Smulders, interpreta lui Robin, a ajuns la o cotă foarte bună în acest moment şi a prins un rol important în seria Avengers. Are deja 4 apariţii pe marile ecrane în universul Marvel. De asemenea, o puteţi vedea în vreo 5 sezoane şi în Agents of Shield.

Vă spun în privat motivele pentru care a ajuns pe locul 2 😀

1. LOST (2004-2010)

Serialul despre supravieţuitorii unui accident de avion, naufragiaţi pe o insulă misterioasă. Serialul a debutat cu un episod care a costat 14 milioane de dolari, un record la vremea aceea. Probabil încă e cel mai scump din istorie. El a fost creat de J.J. Abrams, omul care se află în spatele multor producţii de succes ca Armageddon, Star Trek (2009), Mission Imposible sau The Force Awakens – primul episod din noua trilogie Star Wars.  Abrams e unul dintre producătorii preferaţi. A devenit aşa încă de când m-a lipit de canapea cu “Cloverfield”

Lost m-a fascinat încă de la primele cadre şi episoade în principal datorită modului de a spune povestea. Era pentru prima oară când vedeam într-un serial că se “abuzează” de flashbacks si flashforwards. Îmi aduc aminte ce şoc am avut când am aflat că personajul lui Evangeline Lilly era o condamnată la închisoare. Un penal cum ar veni 😛 Era total opus de ceea ce ştiam până atunci.

6 sezoane s-a uitat planeta la acest serial, cu episoade între 40-47 de minute. Lost e considerat unul dintre cele mai de succes show tv din istorie cu 11 premii Emmy câştigate din 54 de nominalizări, cu un premiu Golden Globe din 7 nominalizări sau un premiu Bafta. În rest, numeroase nominalizări şi premii dobândite.

MENŢIUNI: Prison Break, Suits, Heroes şi Mad Men. Aceste seriale nu au intrat în top, însă trebuie să spun ceva despre ele. Sunt foarte bune şi apreciate, însă pe mine m-au pierdut pe parcurs. Primele două sezoane din Prison Break au fost geniale, însă apoi au lungit-o încercând să obţină profit de pe urma unui serial rămas fără idei. La Heroes m-am uitat până la ultimul episod, însă la acela am adormit pe la jumătate. Şi nici nu am avut curioztatea să îl reiau a doua zi, atât de plictisitor devenise. La celelalte două m-am uitat la primele 2-3 sezoane apoi am constatat că nu mă mai interesa deloc ceea ce făceau Harvey Specter sau Don Draper, mă pierduseră definitiv, aşa că am luat decizia de a merge mai departe.

Acestea fiind zise, vă urez somn uşor! 🙂

PS: Acesta e topul meu, tu ai unul?

Poate te mai interesează:
Top 10 filme de război

Cum ar fi să existe un supererou în România

Cetatea Filmului Progresist!

“Diversitatea” nu a acceptat-o pe Scarlett Johansson

Scarlett Johansson e o actriţă în mare vogă în ultimii ani, printre cele mai căutate de la Hollywood. Toată lumea o ştie acum din seria nesfârşită The Avengers+Captain America+Iron Man. Eu am văzut-o prima oară în filmul meu preferat “The Prestige”, dar a mai jucat şi în Lucy, Her sau Ghost in the Shell.

 

Johansson a acceptat în urmă cu ceva timp rolul lui Dante “Tex” Gill din filmul care urmează să apară cândva în viitorul apropiat “Rub&Tug”, tradus rapid cu un google translate ca “Freacă&Trage”. Gill a fost un gangster vânat de Poliţie şi urât de Mafie, cu afaceri şi mari crime în contul său. S-a făcut remarcat însă şi cu faptul că s-a născut femeie dar a murit bărbat.

 
Eeeh, povestea lui-ei trebuia pusă în scenă prin jocul lui Scarlett Johansson. Însă după ce lucrul acesta a fost anunţat, organizaţiile care susţin mişcarile transgender şi cele LGBTXY s-au revoltat şi au sărit în sus “Dacă personajul este un trans, de ce nu i se dă rolul unui actor trans?” a fost laitmotivul. Şi de aici au apărut tot felul de reacţii care au determinat-o pe actriţă să anunţe ieri că renunţă la rol deoarece “Am învăţat multe de la comunitate de când am făcut prima declaraţie despre distribuirea mea şi am realizat că am fost insensibilă. Am înţeles de ce mulţi simt nevoia ca Gill să fie portretizat de o persoană trasgender şi mă bucur că această dezbatere a generat o discuţie amplă despre diversitate şi reprezentarea în film”. Deci practic Scarlet şi-a cerut scuze că a îndrăznit să creadă vreodată că ea va intra în pielea personajului din “Freacă&Trage”.
 

Un cunoscut scenarist trasngender de la Hollywood, Jen Richards, a şi felicitat-o: E o decizie dreaptă luată de Scarlett. Ea a ascultat de aceste reacţii şi a realizat că nu ar fi cauzat decât durere dacă ar fi acceptat rolul”

 
Bun, acestea sunt datele, v-am povestit cam ce s-a întâmplat pe scurt. Şi acum, vă întreb, mai înţelegeţi ceva? Aici am ajuns? Şi spun râzând treaba asta pentru că dacă ar fi să acţionăm după logica acestor persoane ar fi foarte rău exact pentru ei-ele. Spuneţi-mi, dacă în filme personajele trans ar trebui să fie jucate doar de actori trans, nu ar însemna că personajele hetero ar trebui să fie jucate doar de actori hetero? Eu zic să le acceptăm dorinţa şi să stabilim aşa 🤣Să vedem apoi dacă peste 3-4 ani mai consideră că a fost o mişcare “smart” să o urecheze pe Scarlett.

Bebeluşi arşi, sufocaţi, morţi. Aşa, şi?!

Aseară am simţit un mare sentiment de nedreptate. Am fost prezent împreună cu soţia la proiecţia de gală a filmului “Scurtcircuit”. E filmul despre drama de la Maternitatea Giulești, unde 5 bebeluși născuți prematur au pierit în incendiu. Nu am putut să ajung la premiera din urmă cu mai bine de o lună, așa că atunci am lăsat-o doar pe Raluca, ce interpretează unul dintre reporterii din film. Spuneam că am simţit o nedreptate deoarece în sală au fost destule locuri libere, iar acest film nu a avut deloc parte de o promovare aşa cum ar fi meritat pentru mesajul pe care îl transmite. Eu unul recunosc, nu sunt cel mai mare fan al filmelor româneşi. Cu siguranţă, dacă nu o aveam pe Raluca implicată poate nu aş fi vizionat filmul. Dar cu toate astea, mă uit la producţiile autohtone tocmai pentru a vedea cine mai încearcă să facă un film bun şi eşuează. Şi asta în ciuda multelor premii primite pe la diferite concursuri.

Eeeh, însă, aici e o altă poveste. Toţi banii strânşi din biletele vândute merg ca donaţie pentru a cumpăra incubatoare nou-născuţilor.  Şi cu toţii ştim că avem o mare problemă în ţară cu aceste echipamente vitale pentru evoluţia micuţilor. Pe mine nu prea mă sensibilizează filmele în general, dar recunosc că mi-au dat lacrimile de câteva ori pe parcursul vizionarii. Emoţiile transmise de acest film sunt incredibile. Dramele părinților, frenezia reporterilor, fâstâceala cadrelor medicale, declarațiile organelor implicate, totul e surprins perfect încât să simți și tu în suflet focul ce a curmat câteva vieți chiar înainte ca acestea să înceapă.

La finalul proiecţiei, regizorul Cătălin Saizescu împreună cu câtiva dintre actorii implicaţi în proiect,  Magda Catone, Delia Puşcă, Georgiana Saizescu, Maruca Baiaşu sau Raluca mea 😛 au urcat pe scenă pentru un mic speech şi  câteva momente de întrebări primite din public.

 

Am pus şi eu doua întrebări. Una era o curiozitate despre partea de documentare, dacă au reuşit să obţină declaraţii şi din partea părinţilor afectaţi, pentru că poveştile din film sunt foarte atent prezentate şi îţi creează sentimentul de autenticitate. Filmul este bazat pe întâmplări reale, dar cu câteva aspecte fictive. Cam cum se întâmplă şi afară cu producţiile istorice.  Regizorul a răspuns că documentarea a fost temeinic realizată, s-a discutat cu toate organele implicate, cu martori, s-au studiat ziarele din acele zile şi au avut colaborări cu două televiziuni importante.  Astfel că părinţii nu au mai fost nevoiţi să retrăiască tragedia prin care au trecut. Un răspuns şi o decizie de bun simţ.

Întregul film are un mesaj puternic, unul care te pune pe gânduri. O tragedie care a marcat acea perioadă şi pe viaţă zeci de persoane, dar care nu a avut deloc urmări privind siguranţa în spitale, în locuri publice, şcoli sau alte instituţii. De altfel, în finalul filmului se face referire şi la evenimentul din Colectiv, iar coloana sonoră de încheiere e chiar melodia trupei Goodbye to Gravity – The Day We Die. Incendiul din maternitatea Giuleşti a avut loc în 2010, iar cel din Colectiv 5 ani mai târziu.

Și adevărata dramă e că singura care a plătit cu adevărat după această tragedie a fost asistenta care după 12 ore s-a dus 7 minute la baie. E singura care a intrat la închisoare. Nu s-a schimbat atunci nimic, nu s-a schimbat nimic nici după Colectiv, sistemul calcă în continuare pe cadavre. Dar filmul ne dă nouă celorlalţi o lecție pe care poate o învăţăm: sistemul suntem noi, toți. Poate că deja e un clişeu, dar schimbarea începe de la fiecare dintre noi.

Dacă aveţi timp, cautaţi pe unde rulează! Eu am dat 11 lei pe un bilet, cât un Pepsi în Centrul Vechi.

TRAILER SCURTCIRCUIT

Am fost eu la “Call me by your name” ca să nu fii tu nevoit!

Aseară mi-am luat soţia tradiţională de mână şi am mers la cinema să urmărim filmul “Call me by your name”.  Ne-am luat popcorn, suc şi Strongbow. Nu spun cine a băut sticla cu ceva alcool în ea pentru că, se ştie, bărbatul bea în familia tradiţională şi nu aş vrea să distrug acest stereotip. Am intrat în sală, noi aveam locurile prin mijlocul ei. Pe rândul din faţa noastră s-au aşezat trei barbaţi, la vreo 3 rânduri mai sus erau două fete şi jos de tot alte două fete. Deci 9 oameni au urmărit filmul din sala mult mai încăpătoare.

Filmul este o adaptare dupa un roman de Andre Acimal, iar in 2007 producatorii au obtinut drepturile de a-l ecraniza. Şi când citeşti chestia asta nu te poţi întreba “băi, dar ăştia au aşteptat 11 ani ca să-l facă?”. O întrebare legitimă, însă răspunsul poate fi că au stat să-l facă şi să-l lanseze exact când era momentul. Anul trecut am avut Moonlight la Oscar, trebuia ca Academia Americană de Film să îşi prezinte din nou ofranda către comunitatea LGBT.  Pentru cine nu ştie avem nominalzări la cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu şi cea mai bună melodie.

“Triumfător şi sfâşietor” – Time Out
“O producţie răpitoare şi cu o înţelepciune chirurgicală” – Los Angeles Times
“Aruncă în noi cu o vrajă minunată, erotică şi senzuală” – Entertainment Weekly
“Un clasic” – The Verge
“O capodoperă” – Esquire
“Sublim” – Hollywood Reporter
“Uimitor” – Vanity Fair

Pe facebook cineva mă înteba aseară ce am căutat la un aşa film. Păi cum să nu vrei să vezi un film lăudat aşa de toată lumea? Însă răspunsul e mult mai simplu, tot tradiţia e vinovată şi aici 🙂 Adică, eu împreună cu soţia, am încercat întotdeauna să vedem toate filmele nominalizate la premiile Oscar până în momentul decernării. Ca să urmărim ceremonia în cunoştinţă de cauză 🙂 Aşa şi acum.

Dacă aţi citit până acum şi vreţi să mergeţi în continuare trebuie să vă previn, “spoiler alert” mai departe!

Inainte să continui însă vreau să-mi arăt indignarea pentru rating-ul primit de acest film. El a primit “nerecomandata copiilor sub 15 ani”.
Bun, ţinând acest lucru în minte, să vă descriu următoarea scenă din film. În podul casei, tânărul de 17 ani îndrăgostit de profesorul său stă pe o saltea cu o piersică alături. Şi începe să se uite la respectivul fruct. Şi ni se arată “curul” piersicii, care seamană foarte bine cu cel uman. Şi Elio, că aşa îl cheamă, începe să-şi bage degetul în respectiva gaură. Şi împinge, împinge până iese de acolo un lichid, cel am piersicii. Lichid care i se scurge pe piept şi se prelinge în jos. Dar totul nu se opreşte aici. El ia piersica şi începe să facă sex cu piersica. După ce are orgasm şi termină în piersică o ia şi o pune pe noptiera de lângă. Acolo piersica spartă începe să curgă, de data aceasta nu mai era lichidul din interiorul ei ci lichidul care a ieşit din penisul minorului.  Eeeeh, credeaţi că, gata, atât? Nu, abia acum începe treaba. Vine profesorul şi vede piersica. Îşi dă seama ce a făcut elevul minor şi face un pic mişto de el. Apoi ia piersica şi muşcă din ea, deşi ăstalalt îl îndemna să un o facă. Pentru cine a citit pe diagonală, piersica avea sămânţa elevului în ea. Un moment care ne face să ne dăm seama cât de mult îl preţuieşte profesorul pe elev. Tare, nu? Şi acum revin, de ce e nerecomandat copiilor doar sub 15 ani?! Dar na, poate sunt eu ingust la mine, că aşa mi-au mai zis unii.

Partea interesantă a acestei scene e că i-a făcut pe doi dintre cei trei bărbaţi veniti la film să zică “bă, frate, îmi bag p***, eu ies la o tigară, nu mai rezist”, iar altul i-a spus “da, frate, hai să mergem”. S-au întors după vreo 7-8 minute în momentul în care personajele principale îşi luau limba în gura într-un mod foarte “senzual şi erotic”, cum ar spune ziarele de afară. Şi reacţia lor a fost “hai frate, iaraşi?” :)) Moment în care le-am zis “eu nu fumez dar mai aveţi vreo tigară?” şi toată sala a îzbucnit în râs. Mă rog, impropriu spus toată sala, cei 9 prezenţi acolo. Şi chiar m-am simţit un pic prost pentru că i-am şuşotit Ralucăi la începutul filmului “ăştia cred că sunt gay”, şi iată că mă înşelasem. Şi ca să zic ca Seinfeld “nu că ar fi ceva în neregulă cu treaba asta” 😀

Apoi, la un moment dat profesorul vrea să păstreze distanţa faţă de elev şi nu mai vrea să se implice, iar asta trezeşte o frustrare în Elio. Eeeh, şi vine momentul împăcării. Olio repeta că nu-l mai interesează nimic şi Oliver, profesorul, îi cere să-şi dea pantalonii jos. Şi se pune în genunchi în faţa lui. Şi nu ni se arată ceea ce face frumuşelul profesor doar că erau băgate sunete de genul floşc, floşc ca să înţeleagă tot prostul.

 

Filmul are câteva mesaje de transmis. De exemplu, băiatul de 17 ani are prietenă, ies împreună, dansează şi chiar ajung să facă dragoste. Şi ştim cu toţii ce susţin toţi fanii minorităţii LGBT “toţi avem o genă de homosexual în noi, dar ne e frică să o scoatem afară”. Adică să te pună un pic pe gânduri, e un film după care rămâi cu ceva :))

Aaaah, era să uit. Trebuie să remarc grija producătorilor care au ţinut să nu provoace silă persoanelor mai slabe de înger. Adică în momentul în care personajele de sex masculin se sărutau băgau un blur, să zic aşa, cam 25% blur. Şi stai şi te întrebi, păi ori e pentru oameni deschişi la minte ori îi protejăm pe cei care nu sunt? Mă rog.

Spre finalul filmului, profesorul e nevoit să plece. Şi asistăm la adevărate drame, băiatul plânge, e terminat psihic şi e recuperat dintr-o gară de mama sa. Apoi ni se prezintă situaţia de peste câteva luni. Şi momentul în care profesorul dă telefon la ei acasă să vadă ce mai face lumea. Răspunde, conform scenariului, Olio şi după ce trec de întrebările convenţionale profesorul îi mărturiseşte că s-a logodit şi că se căsătoreşte. Daaaaarrr, îi spune lui Olio că îşi va aminti toată viaţa momentele frumoase trăite între ei doi. Minunat, nu?

 

 

 

Filmul se încheie cu scena dintre Olio şi tatăl său. Şi fiţi atenţi aici. Scena începe cu ei doi pe o canapea. Moment în care îi şoptesc Ralucăi “Fii atentă, aici ori tata îl săpuneşte bine de tot ori, cel mai probabil, îi spune că şi el a trăit aşa ceva în trecut”. Băi, şi încep ăştia să vorbească şi tata îi spune că îl înţelege, că şi-a dat seama ce se întâmplă, că nu trebuie să regrete nimic, că are noroc că a fost aşa iubit de cineva şi că trebuie să preţuiască aceste amintiri toată viaţa. Şiiii…şi că el a trăit aşa ceva în copilaria sa doar că el n-a avut curajul să meargă atât de departe şi că toată viaţa a regretat acest lucru :)))) Şi îi mai spune fiului său conceput tradiţional că apoi s-a însurat cu maică-sa şi că totul s-a sfârşit deşi în interiorul său se gândea încă la bărbatul acela. Iar băiatul nu ar mai fi fost acolo :)) Raluca se uita lamine şi mă întreba dacă nu cumva am mai văzut filmul :))) I-am spus că nu, doar că îmi dau seama cum, de ce şi cum funcţionează această maşinărie.

Şi cu asta am încheiat. De fapt, mai era şi scena de la piscină…dar nu v-o mai povestesc si pe aia. Vă las pe voi să o descoperiţi dacă sunteţi curioşi.

Zi frumoasă!

N-aţi mai văzut prim-ministru cu metroul?!

Nu vă ascund că astăzi am fost la cinema si am văzut Darkest Hour. Majoritatea știți despre ce e vorba. Al doilea război mondial, Hitler înainta în Europa, cucerise Olanda, Belgia, Polonia și se apropia de Regatul Unit. Franța ce mai opunea ceva rezistenţă. Winston Churchill tocmai fusese ales prim-ministru și era măcinat de întrebarea dacă e mai bună soluția unui război cu şanse minime de reuşită sau a uneia de pace. Insă o eventuală pace obținută în condițiile lui Hitler, normal. Aceste frământări ale lui  aveau loc în momentele decisive pentru soarta a zeci de mii de soldaţi împinşi către mare de trupele naziste la Dunkirk. Și așa cum ne-a anunțat la începutul filmului, Churchill face ceea ce nu mai făcuse decât o singură data în viata, să meargă cu metrou.

sursă foto: telefonul meu în sala de cinema 😀

“La ce vă holbaţi, nu aţi mai văzut un prim-ministru să meargă cu metroul?” i-a intrebat el pe oameni. Şi deşi în guvernul său mulţi doreau o soluţie de aşa-zisă pace, el a decis să meargă pe mâna oamenilor, să lupte până la capăt. Şi s-a dus în guvern şi le-a spus alora că madam cutare şi domnul cutare i-au spus ce să facă. Nu vă stric bucuria de a vedea filmul, daca nu l-aţi văzut deja, aşa că vă las pe voi să vedeţi ce s-a întâmplat după. Oricum merită să daţi banii pe el, chiar dacă ritmul filmului nu te duce deloc la 120 de bătăi pe minut 😛

Dar stăteam şi mă gândeam în sala de cinema cum ar fi să-i vedem şi pe ai noştri cu metroul? Să te trezeşti cu doamna Dăncilă pe scaunul alăturat? Ce i-ai spune? Sau cu Iohannis. Da, mă, mergem şi noi cu presupusul până la absurd :)) Să îl vezi pe Dragnea cum urcă la Eroilor şi te întreabă dacă cobori la Grozăveşti. Ai avea curaj să îi spui că modificarea legilor justiţiei ţi se pare o mare mizerie? Sau ai avea probleme în a te controla, ai vrea o răfuială cu el? Dar cu Tudose? L-ai invita la un pahar din ţuica primită de la socri?

Eu de multe ori văd în zilele de  vineri pe Iuliu Maniu poliţişti care deschid calea unui domn care călătoreşte des la Sibiu. El nu stă la semaforul super lung de la Gorjului, el trece, trece cu lumuzinele peste nervii oamenilor. Şi avem exemplul lui Churchill care a trecut peste opinia oamenilor din Parlament şi a ţinut doar de cea a oamenilor simpli. De ce ai noştri sunt indiferenţi la dorinţele noastre? De ce se fac că îi interesează doar o dată la 4 sau 5 ani? Priviţi, până şi dictatorul nostru, de ochii lumii, se mai urca într-un metrou din când în când.

Vă spun eu. Churchill ştia că acei soldaţi provin din oamenii de rând, ei luptau, ei îşi pierdeau vieţile, ei erau cei care intrau sub şenilele tancurile nemţeşti, ei încasau gloanţele direct în creier. Ei, nu cei din parlament. Iar ei, soldaţii, aveau rudele acasă. Rudele, poporul. Noi ce facem? Păi noi le permitem să îşi bată joc de noi, pentru că noi nu luptăm, noi nu încasăm niciun glonţ, la noi e pace, dar chiar şi aşa noi ne facem de lucru exact când trebuie să-i alegem pe ei. Şi atunci, dacă noi ne pişăm pe el de vot, ei de ce să meargă cu metroul alături de noi?

PS: S-ar putea să-ţi placă şi asta Cele mai bune 10 filme de război 😀

Cetatea Filmului Progresist!

V-aţi luat bilet la “120 BPM”? Păi nu aveaţi cum încă, deoarece va fi lansat abia pe 26 ianuarie în cinematografele din România.  Dar grăbiţi-vă, faceţi-vă revervare din timp pentru că e o peliculă ce nu trebuie ratată. A primit deja marele premiu al juriului de la Cannes şi a luat multe alte premii pe la diferite festivaluri. “Inimile noastre sunt incă sub impactul socului. Lacrimile au inundat sala de cinema” au scris cei de la Le Monde. Franţa l-a propus ca nominalizare la Oscar în acest an, însă după cum vedem nu a prins lista finală. Probabil după ce au dat anul trecut marele premiu dramei Moonlight au considerat că ar fi deja prea mult să apară pe lista de anul acesta nu una, ci două drame cu acelaşi mesaj.  Pe lângă cei 120 km/h avem “Call Me by your Name” care concurează pentru marele premiu. Film care va aparea şi el în cinematografele noastre la începutul lunii februarie.

Sub masca unei campanii pentru prevenirea şi conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă SIDA la nivelul societăţii, filmul 120 BPM face parte din galeria ultimelor evenimente care încearcă să impună pe agenda publică necesitatea adoptării unor legi favorabile comunităţii LGBT în toată lumea, inclusiv în România, ţară care, deocamdată, se împotriveşte oarecum progresului cu forţa. Ba chiar, filmul poate fi considerat un manifest pentru toţi care doresc să-şi apere drepturile.

“120 Bătăi pe minut” nu se referă la câte palme ia o femeie în familia tradiţională într-un minut, ci ne prezintă lupta unui grup de activisti homosexuali, ACT-UP, in Franta anilor ’90, pentru a determina autoritatile si companiile farmaceutice sa actioneze impotriva maladiei SIDA. Teoretic, un lucru bun, nu?! Dar vedem mai încolo ce şi cum. Organizaţia ACT UP e considerată una dintre precursoarele mişcărilor civice de după anii 2000 care au condus în final la obţinerea unor drepturi pentru diferite grupuri de minorităţi, sexuale şi civice.

 

Una dintre scenele filmului se petrece în curtea unui liceu unde cei de la ACT UP împărţeau prezervative. Acolo o elevă le spune vizibil dezgustată celor doi că nu are nevoie pentru că e imposibil să ia „boala homosexualilor”. Moment în care personajul principal îl sărută pentru prima oară pe partenerul său din film. Ce vreţi? Aşa a gândit regizorul că e cea mai bună replică pentru dezgustul adolescentei. Şi totuşi, ce faci când cineva nu te înghite? Scuzaţi-mi expresia care se potriveşte ca nuca în perete aici. Deci, ce faci în cazul ăsta? Stai şi îi explici că greşeşte şi îi aduci argumente în acest sens? Nu, începi să faci exact lucrul pe care respectiva persoana îl detestă, te lingi în public, în faţa ei, nu? Logică de regizor mare :))

În plus, tot la acel liceu, activiştii intră cu forţa în incintă şi încep să împartă prezervative liceenilor susţinând că astfel tinerii vor fi protejaţi faţă de pericolul reprezentat de SIDA. Da, ar putea fi o soluţie să băgăm aparate automate cu prezervative. Să le punem alături de cele cu croissante şi sucuri. Dacă vrea adolescentul să-şi bage o colegă “la una mică” în toaletă să fie sigură toată lumea că nu apare vreo sarcină nedorită. Că doar d-asta suntem pe primele locuri la avorturi în Europa, că nu au liceenii de unde să-şi cumpere prezervative la timp. Right…!

Ca o curiozitate, să ştiţi că filmul e distribuit cu clasificarea N-15, adică e nerecomandat copiilor sub15 ani, iar în momentul achiziţiei biletelor să fie un adult care să supravegheze minorul.  Ne întrebam oare ce ar trebui să conţină un film pentru a căpăta caracterul IM-18. Pentru că acest film, pe lângă anumite pasaje cu violenţă de limbaj şi acţiune, are şi o scenă de sex între cei doi parteneri gay din film. Scenă care are climaxul în momentul în care unul dintre cei doi scoate prezervativul şi face dragoste cu celălalt deşi era conştient că astfel va lua SIDA de la el. Emoţionant, nu? Educativ, sigur.

Dar hai să vorbim de industria de film, că am adus aminte mai sus de Academia Americană. Am parcurs lista din acest an de la Oscar. La o privire mai atentă am descoperit următoarele persoane gay pe lista finală: producătoarea Darla K. Anderson cu animaţia Coco, Rachel Morrison cu Mudbound la Cinematografie, Yance Ford cu Strong Island la cel mai bun documentar, Benj Pasek pentru cea mai bună melodie din The Greatest Showman. La producători stăm foarte bine, avem nu mai puţin de 4 nominalizaţi care sunt luaţi în evidenţele LGBT: Megan Ellison (Phantom Thread), Luca Guadagnino (Call me by your name), Scott Rudin (Lady Bird) şi Peter Spears (tot Call me by your name). La cel mai bun scenariu îi avem pe James Ivory (Call me by your name) şi Dee Rees (Mudbound).

Toţi acesti oameni sunt gay. Acum, unii dintre noi ne-am putea întreba “băi, dar dacă sunt atâtia pe această listă înseamnă că eu am fost închis la minte şi nu am vrut să accept că sunt foarte mulţi printre noi!” Ar fi o variantă aceasta, unii ar spune că respectivul care gândeşte aşa a evoluat şi a acceptat că trăieşte într-o lume care a depăşit stadiul de Ev Mediu. Dar mai sunt alţii care pot gândi aşa “sunt aşa multe persoane LGBT în Cetatea Filmului datorită propagandei care s-a făcut de-a lungul timpului pentru aceştia încât discriminarea pozitivă a acţionat în aşa fel încât au avut acces mult mai uşor la poziţii importante. Sau au primit proiecte mai uşor, sau au fost angajaţi exact pe această bază. Sau poate că fac parte dintr-un mare plan. Sau…sau…” Dar cei care gândesc aşa sunt oameni homofobi şi nu înţeleg faptul că lumea evoluează.

Şi apropo de asta, v-a povestit copilul dumneavoastră cum s-a terminat minunata poveste gay din serialul Andy Mack difuzat de Disney Channel? Că a fost o discuţie prin toamna anului trecut. S-a stârnit o isterie printre unii că Disney bagă în acest serial îndrăgit de copii o astfel de povese înduioşătoare. Noi eram curioşi, că n-am avut timp să urmărim. Dar ne-a plăcut filmul difuzat recent la cinema “Te-nsori cu mine, bro?”, o comedie spumoasă. Şi să nu uităm ce dezbatere a stârnit premiera remake-ului “Frumoasa şi Bestia”. Şi tot aşa.

Să nu uităm că noi suntem în acest moment cu ani buni în spatele statelor occidentale din punct de vedere al dezvoltării, al infrastructurii, al condiţiilor din spitale etc. Sau aşa ne consideră toată lumea, nu? Şi iată această captură din film cu replica “Nu putem face presa să fie interesată!” Se întâmpla în Franţa anilor 90. Vi se pare că acum, la noi, mass-media nu sunt interesate de această “problemă” a societăţii? Noua ni se pare că, din contră, e implicată activ în tot ce se întâmplă în legătură cu mişcarea LGBT. Dovadă si articolele despre acest film, căutaţi-le şi încercaţi să rezistaţi până la finalul acestor ode la adresa capodoperei realizate de Robin Campillo, că aşa îl cheamă pe regizor.

Aah, era să uit. Spoiler alert! La final, personajul principal moare. Şi probabil îl lasă cu întrebarea pe iubitul său “Am luat sau nu am luat SIDA de la el, deşi joc într-un film care se presupune că ne învaţă exact cum să ne protejăm?” Dar răspunsul îl aflăm numai dacă îl vizionăm.