Home » Divertisment

Category: Divertisment

Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!

Era 1 noaptea, mă băgasem în pat şi înainte să mă culc îmi verific ultima oară telefonul. Şi mi-a sărit în faţă trailerul la filmul “Un pas în urma serafimilor”. Am devenit brusc interesat, am dat play, l-am vizionat iar apoi am citit câte ceva despre el. Habar n-aveam de existenţa lui, nici nu auzisem de el, nici nu ştiam că are cineva în plan aşa ceva, darămite că va fi lansat chiar luna aceasta.

Filmul este regizat de Daniel Sandu, un băiat care a mai lucrat la câteva scurt metraje şi la seriale gen “La Bloc” sau “Nimeni nu-i perfect” de la Prima. Tot despre el aflăm că a absolvit Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman. Aici e partea mişto, că filmul este despre “un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox.” Deci practic toată lumea se va duce, voit evident, cu gândul că ceea ce păţeşte tânărul din film e de fapt o experienţă reală trăită de regizorul nostru. Nu ai cum să nu faci legătura. În toate articolele despre acest film este precizat acest lucru, cine este şi ce a făcut până acum Sandu. PR-ul acestui film este foarte bun, şi-a făcut treaba, lucrează excelent cu mintea cititorului. Cine altcineva să ştie mai bine decât un om care a fost în interiorul Bisericii, nu?

Bun, să ne ocupăm un pic de acest aspect, de regizorul care a terminat un seminar teologic şi care între timp a ajuns regizor. Din câte ştiu, aproape toţi care vor să intre într-un seminar teologic intră. Dacă Sandu nu a simţit nevoia să-şi continue drumul către preoţie, e clar că nu a mai dorit acest lucru. Din diferite motive, nu le ştim. Putem bănui că sunt cele din film, poate, nu ştim. Dar e clar că Sandu nu avea menirea de a ajunge preot, că altfel trecea peste aceste piedici primite. Că aşa se spune, nu? Crezi, continui, nu crezi, te duci şi faci ce îţi trece prin cap. Asta e logic, nu am citit pe nicăieri, dar e clar că aşa stă treaba. Bun, deci el a părăsit această lume despre care acum face un film. Vi se pare cunoscut scenariul? Parcă l-am mai văzut de curând în “Întâia predică a unui preot ateu”.

Vă invit să urmăriţi trailerul şi apoi mai comentam 🙂

Trailer Un pas in urma serafimilor

Trailerul debutează cu o încercare de un speech sau o predică, bănuiesc, a personajului principal. Tânărul tot încearcă să spună “Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi aici…” dar este oprit de un preot (probabil) în vârstă, care îi explică faptul că nu o spune cum trebuie. Eu unul, doar din ce am văzut în filmele americane, expresia formulată exact aşa e folosită la catolici, n-am auzit-o la ortodocşi, dar recunosc, nu sunt nici cel mai fin cunoscător şi poate mă înşel. Dar dacă ar fi aşa, pare o amestecătură încât să dea bine.

Mergem mai departe. Personajul principal se întreabă “de ce se spune crede şi nu cerceta?”. Păi dacă regizorul a terminat teologia ar fi ştiut că această expresie nu e recunoscută deloc de preoţi şi nu apare în Biblie. Totuşi poate vom afla din film că întrebarea va primi răspunsul corect, vedem la lansare.
Apoi totul se transformă într-un American Pie 7, petreceri, gagici, ţâţe şi alcool. Imaginile nu sunt întâmplătoare, se insistă pe alăturarea tuturor celor din cadrul acelui seminar. “Băi nene, păi ce încredere să mai am eu în preoţi când iată în ce condiţii se dezvoltă ei?!”

La un moment dat e o scenă când printre oamenii sărmani trec mai multe Merţane din care coboară câţiva preoţi. Vi se pare tare? Mie da. Şi evident că trailerul se termină cu revelaţia că profesorul care-l învăţa pe tânăr arta preoţiei e de fapt un nenorocit. Mişto rău de tot. Chiar abia aştept să văd filmul. Dau 13 lei marţea şi merg la Mall, că am card şi iau cu reducere :))

În descrierea filmului dată de PR către diferitele site-uri se spune “elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar.” Nici măcar nu-i mai lasă pe oameni să înţeleagă ei aceste lucruri din film, ni se servesc dinainte. De parcă producătorii şi regizorul s-ar fi bazat că masa căreia i se adresează e una limitată din punct de vedere al inteligenţei.

În plus, iată o imagine care pe mine mă duce cu gândul la catolici, nicidecum la ortodocsi. Păi ce facem domnu’ regizor, shaorma cu de toate? :))

Şi acum să trecem mai departe de trailer. Filmul pare unul realizat excelent, mult peste media filmelor ieşite în cinematografele româneşti în ultimii ani. Mie îmi place cum arată vizual. Chiar şi trailerul are o dinamică rar întâlnită la filmele româneşti. Lăsând la o parte ceea ce încearcă să transmită, filmul pare unul ok. Sunt multe filme de la Hollywood cu care nu suntem de acord cu mesajul transmis, dar asta nu înseamnă că nu sunt unele bune. Aşa şi aici. Dar tocmai acest lucru îl face şi mai interesant. Că un astfel de film nu-l realizezi în 5 luni, ai nevoie de timp. Timp mult. Şi am găsit pe google că ideea filmului a apărut prima oară în 2008. De atunci se tot lucrează la el.

Scandalul cu preotul Pomohaci a apărut la finalul lunii iunie. Apoi au apărut şi imaginile cu Episcopul de Huşi. Filmul “Un pas in urma serafimilor” apare exact pe trendul scăderii încrederii în Biserică. Apare exact când trebuie. Pare chiar prea mare coincidenţa. Imagini presupuse cu ceea ce se întâmplă în interiorul Bisericii tocmai când increderea e afectată de aceste cazuri de mai sus. Plus cel cu “preotul ateu”. Totuşi deşi e prea mare coincidenţa, cum spuneam, eu cred că e doar o încercare de-a unui tânăr regizor să se afirme. Şi cum să o facă mai uşor decât prin a intra cu picioarele într-un subiect delicat. Strategia e foarte bună. Cam aşa văd eu treaba.

Aşa ca o statiscică am căutat pe internet diferite sondaje de-a lungul timpului cu evoluţia încrederii în diferitele insituţii din România. Iată evoluţia în biserică:

2003 90%
2011 84%
martie 2013 69,1
mai 2013 66,1
august 2013 63,9
octombrie 2014 62,4
decembrie 2014 60,6
februarie 2015 64%
mai 2015 62,3
aprilie 2016 58,1

Evident că şi oamenii din interiorul bisericii au o parte de vină în treaba asta, dar mai multe poate altădată. Că iar am exagerat cu scrisul 😀

Mai multe pe acest subiect aici Biserica Ortodoxă Română, zguduită de 0.0206%! si aici Vreau o lumânare, fără bon, vă rog!

Înapoi în România!

Am fost plecat o săptămână din România. Am fost cam rupt de realităţile din ţară, mă updatam cam 10-15 minute seara înainte să mă bag la somn. M-am culcat când România era la egalitate cu Armenia şi m-am trezit dimineaţa că Daum reuşise încă o imensă victorie pentru naţionala noastră. Un fel de Geaonă dar invers :))

Am plecat din Bucureşti la 4:30 dimineaţa. Am ajuns în capitala Bulgariei, Sofia, pe la vreo 10:30. La vamă a trebuit să-mi cumpăr vignetta pentru drumurile din Bulgaria. Funcţionarul nu a avut să-mi mai dea un euro rest, aşa că i s-a părut normal să-mi spună că nu are şi că n-are ce să facă.

Intr-o singură zi am vizizat toate obiectivele turistice importante din Sofia, Biserica Aleksander Nevski, cea mai mare biserică rusă ortodoxă din balcani, Palatul de Justiţie, Palatul Naţional de Cultură, chiar şi stadionul lui Levski, teatrul din Sofia plus multe alte obiective mai mici.

Întotdeauna am fost fascinat de animalele acestei planete pe care o chinuim cu prezenţa noastră, aşa că în orice oraş pe care-l vizitez mă interesez dacă există vreo grădină zoologică. Am vizitat-o şi pe cea din Sofia. Dezamăgire maximă. Poate şi din cauză că am avut la dispoziţie fix o oră până la închidere, iar o mică parte din animale erau deja la somn. Însă am putut să constat că leul din Chiajna l-ar mânca cu fulgi cu tot pe cel din Sofia. Aproape toate animalele erau subnutrite. Abia după ce am parcurs cam 70% din grădină am dat peste o hartă fixă a complexului, şi aia ascunsă prin nişte copaci. Niciun angajat prin preajmă pe care să-l întrebi ceva, nimic. Plus că multe dintre curţi erau goale, rămase probabil fără animalele respective.

Până acum am luat contactul cu Bulgaria doar de două ori, când am fost pe litoral. Acum am vizitat capitala vecinilor nostri. Sofia e o capitală în care pare că nu se înghesuie mulţi turişti, nu am o statistică dar cred că Bucureştiul îi dă clasă de la mare distanţă. Şi motivele sunt multe. Clădiri rămase neterminate sau lăsate să se dărâme singure, obiective care nu au fost restaurate de foarte mult timp, drumuri proaste, persoane morocănoase etc. Lucruri care m-au făcut să-mi apreciez Bucureştiul şi mai mult. Hotelul pe care l-am ales însă mi-a lăsat o impresie excelentă, chiar dacă l-am folosit doar pentru câteva ore de somn şi un mic dejun.

După noaptea petrecută în Sofia am plecat spre Grecia, Halkidiki, cu un mic popas la Manastirea Rila, aflată la 60 de kilometri de Sofia. E cea mai mare mănăstire ortodoxă din Bulgaria, un obiectiv turistic foarte vizitat.

Acum a fost prima oară când am intrat în Grecia. Şi mi s-a confirmat ceea ce am citit şi auzit despre locuitorii ei, că sunt foarte puturoşi. E o ţară neîngrijită în mare parte, totul se concentrează doar pe locurile de interes pentru turişti. Pare că grecii doar din asta trăiesc. Mergeam cu maşina şi ne întrebam ce fac oamenii aceştia în restul anului, parcă nu există nimic de făcut. Evident, mă refer doar la locurile vizitate. Poate că prin alte părţi ale Greciei, mai în Sud spre Atena, lucrurile se schimbă, nu ştiu. Iar oamenii de pe străzi lipsesc cu desăvârşire, ne simţeam ca-n Zombieland.

Primul lucru constatat de mine a fost că aproape toţi vânzătorii sau ospătarii încearcă să te facă să te simţi bine vorbind în limba română. Asta exact în ziua în care în România era mare scandal că unuia nu i s-au servit mici la 9 dimineaţă din cauză că vorbea română în ţara lui. Poveste care părea şi s-a dovedit totuşi cusută cu aţă albă.

La hotelul în care am fost cazaţi trebuia să avem doua camere cu “land view”, în ofertă nu mai existau cele cu “sea view” în momentul rezervării. Însă ne-am trezit cu surpriza plăcută să constatăm că una dintre camere era cu vedere la mare. Evident, ca tot românul, am cerut dacă se poate şi a doua cu vedere la mare :))

O zi ne-am petrecut-o în Afytos. Ne-am comandat la un restaurant de pe plajă souflaki, mix grill şi paste. Pastele nu i-au plăcut finului Răzvan aşa că a cerut şi el souflaki. Deşi iniţial a spus că nu poate sterge de pe bon pastele, grecul a făcut asta, iar la final ne-a dat şi un desert gratis, îngheţată pe un fel de chec foarte bun. Excelent.

În Kalithea voiam să mâncăm gyros. Aveam mâncarea asigurată de la hotel dar am vrut ca într-o zi să savurăm la prânz specialitatea casei. Şi am intrat într-un fast food care de afară arăta nu tocmai bine, însă înauntru avea o terasă cu vedere la mare senzaţională. Şi s-a dovedit că alegerea a fost bună, ne-a pus nişte porţii de gyros la care mă întrebam dacă nu e cazul să-i luăm şi lui Athos la pachet ce rămâne, atât de mari erau :))

Marea Egee este aşa de curată cum n-o să fie niciodată Marea Neagră. Asta e un mare plus. Însă simţeam seara nevoia de a auzi ceva în plimbările printre magazinele de suveniruri. Obişnuit cu forfota de la noi, aici liniştea de seara era oarecum neobişnuită.

Am vrut într-o zi să vizităm turnul Byzantin din Nea Fokaia. Până să ajungem la el, nu la nea Fokaia :P, am mers 43 de kilometri până la un sat grecesc că acolo i se părea waze-ului că se află turnul. Asta deoarece pe google e o confuzie destul de mare. Trebuie să fi atent ce bagi în gura waze-ului ca să nu te plimbi aiurea. Asta dacă ai noroc să ai destul internet în roaming 🙂

Încă ceva. În fiecare zi am fost pe altă plajă de pe braţul Kassandra din Halkidiki. Nicăieri nu am văzut indivizi dându-se cu skyjet-ul printre oameni. Sau să plece dintr-o zonă în care tata şi copilul se joacă prin preajmă. Acete zone erau delimitate clar iar toţi care erau călare pe aceste maşinuţe se distrau în larg departe de oamenii aflaţi la plajă.

Tata a fost acum un an în Thassos şi mi-a recomandat zona aceea. Am ales însă Halkidiki eu şi nu-mi pare deloc rău. Mi-a spus însă că “Thassos e de văzut, însă nu m-aş mai întoarce a doua oară”. Exact acelaşi sentiment îl am şi eu cu Halkidiki. Trebuie să vezi minunăţiile Greciei, dar parcă nu te-ai întoarce a doua oară în acelaşi loc. Nu ai de ce.

Indiferent cât de bine m-am simţit prin alte părţi, indiferent cât de rău mi-a părut în final că se termină vacanţa, parcă mereu m-am întors în România cu sentimentul că aici ai de ce să te întorci 🙂 Îmi iubesc ţara şi mă bucur că m-am născut aici.

Polițistul, prostituata si lipsa de reacție.

Ati văzut înregistrarea cu polițistul din Oradea făcând sex în timp ce avea uniforma pe el? Mai şi răspundea la telefon în probleme de muncă în timp ce îşi rezolva “problema”. Bă, băiatule, ce s-a zguduit Poliția Română! Sau nu? Cică au intrat hoții peste nişte bătrâni în casă şi ăstia au preferat să nu cheme poliția că au mai multă încredere în acei hoți. Asta ar trebui să fie urmarea logică în concepția celor care erau toată ziua cu Pomohaci în gură. La figurat, ca să fie clar. Dar nu e aşa, cine a văzut s-a enervat că nu îi merge filmulețul în varianta HD dar apoi şi-a continuat viața fără să simtă nevoia să se descarce pe facebook că bănuieşte el că foarte mulți polițişti merg la prostituate.

Opriţi liberele de sărbători, vor oamenii să coboare!

In această sărbătoare foarte importantă pentru credincioşi, stăteam eu aşa şi mă gândeam. Cred că am soluţia ca toată lumea să fie împăcată. Sunt mulţi nemulţumiţi că o parte din banii lor se duc către cultele din România. Poate pe bună dreptate, atâta timp cât asta nu le foloseşte la nimic. Alţii însă sunt de acord cu acest lucru. Ca să fie toată lumea mulţumită cred că e foarte simplu. La primele alegeri sau la primul referendum să punem şi întrebarea “sunteti de acord ca acei 2-3 lei pe lună din salariul tău să mai meargă la TOATE cultele?”. Nu facem sondaj separat ca să nu cheltuim bani aiurea doar pentru o întrebare. Şi apoi vedem care cum stă.

Toţi progresiştii neamului susţin că suntem stat laic. Păi dacă suntem stat laic hai să găsim alte zile libere în calendar. Sau să găsim date libere pentru cei de alte religii sau atei. Fiecare să fie liber când îi spune conştiinţa şi convingerea. Dar ce facem cu ateii? Ăştia munceasc întruna dacă nu cred în nimic? :)) Pai muncesc, dar rămân cu o grămadă bani în buzunar. 3 lei pe lună înmulţit cu 12 luni…hmmm, e ceva.

Klaus Iohannis a jurat pe Biblie că va face tot ce-i stă în putinţă pentru bunăstarea neamului românesc. Iohannis care nu e ortodox. Iarăşi am pierdut laicitatea pe drum? :))

Partea mişto e că noi ne raportăm tot timpul la statele civilizate, când vine vorba de noul curent. Ne plac mult filmele americane tuturor. Ce fac oamenii acolo când ajung în tribunal? Jură că n-au furat raţa pe Biblie. Aici nu îi mai copiem?

1 ianuarie, 2 ianuarie — Anul Nou
24 ianuarie — Ziua Unirii Principatelor Române
16 aprilie 2017 (duminică), 17 aprilie (luni) — Paștele
1 mai — Ziua Muncii
1 iunie – Ziua Copilului
4 iunie, 5 iunie — Rusalii
15 august — Adormirea Maicii Domnului
30 noiembrie — Sfântul Andrei
1 decembrie — Ziua Națională a României
25 decembrie, 26 decembrie — Crăciunul

Acestea sunt zilele libere pe anul 2017. La o numărare aşa rapidă, din 14 zile libere, 8 au legătura cu religia. Şi astea 8 se mai şi lipesc uneori cu câte o duminică sau o sâmbătă. Deci ce facem nene? Cum vine asta? Vrem să stăm cu burta la soare în Vama Veche de Adormirea Maicii Domnului, dar când ne trage de mânecă statul pentru 2 lei pentru culte spunem “du-te de aici, n-am!”?

Deci în concluzie, ăştia care acceptă să dea bani către biserică să meargă la mare, la munte, să stea cu familia sau să facă ce vor ei, iar ceilalţi să rămână cu aceşti 2-3 lei în buzunar dar să muncească normal în zilele libere date în baza sărbătorilor creştine. Mi se pare foarte echitabil şi fair. Nu poţi să le iei chiar aşa banii din buzunar oamenilor, chiar mi se pare un abuz.

Pleşu şi re(li)gia cu Despacito!

Hai că a scris Pleşu că Despacito e varză şi l-au făcut pe el varză :)) Să nu ne miram, avem o mulţime de astfel de momente în ultima vreme. Să aruncăm o privire în trecut şi apoi tragem câteva concluzii.

Într-un interviu acordat la începutul lunii iulie la Digi24, Marcel Iureş şi-a spus părerea despre cum vede el o familie şi a răspuns aşa “Păi nu e normal? Între un bărbat şi o femeie!“. Imediat s-au activat oamenii si l-au călcat pe gât “un actor mediocru care n-a realizat nimic”. Am scris atunci de asta în Marcel, prins in iuresul tolerantei!

“Căsătoria e un ceremonial care te introduce în clasa din care tu ai ieșit. Eu nu îi înțeleg pe homosexuali. Tu te afirmi ca diferență și ceri să ți se respecte faptul că ești diferit. Și după ce ți se respectă asta, spui <>. Mi se pare o contradicție. Stai în statutul pe care l-ai ales. Nu încerca să te faci „mămică”, pentru că tu ai hotărât ce ești, prin balansul acesta bicolor al cuplului”, a spus Andrei Pleșu la TVR 2 într-un interviu acordat în luna mai a acestui an.

În 2007, Horia-Roman Patapievici scria următoarele lucruri: “Proferarea de gesturi obscene în public e calificată, potrivit Codului penal, ca atentat la bunele moravuri. Nu și atunci cînd gesturile obscene sunt ostentativ proferate în defilările de tip “Gay Parade”: în aceste cazuri Codul penal se suspendă, pentru că persoanele gay, prin activismul care a asimilat drepturile omului cu dreptul de a fi homosexual, și-au cîștigat dreptul (de fapt, privilegiul) de a fi obscene în public, ceea ce pentru toate celelalte persoane a rămas un fapt pur și simplu penal. Cum se ajunge aici? Simplu: prin activismul unei minorități care militează în numele drepturilor omului după principii leniniste.”

Tot Patapievici era cel care tot prin aceeaşi perioadă se declara total împotriva scoaterii icoanelor din şcolile României.

În mai 2017, Nicuşor Dan, cel văzut de mulţi ca fiind marea speranţă a politicii româneşti şi-a permis să se abţină de la votul din Camera Deputaţilor asupra initiativei de reviziure a Constituţiei. Deci nu să voteze într-un fel sau altul, ci să se abţină. De atunci a devenit o “dezamagire” şi nimeni n-a mai fost interesat de ceea ce spune, ba din contra, totul era raportat la faptul că a “inşelat” votanţii USR, cea mai mare parte dintre ei având viziuni “occidentale”.

Iată un caz special. Mircea Cărtărescu scria în 2016 referitor la clişeul deja penibil cu bătaia din familia tradiţională “Eu cred că bărbatul bețiv, care-și terorizează fizic și moral soția și copiii, nu a fost niciodată regula, ci mai curând excepția blamată de comunitate. De cele mai multe ori, soția și soțul se respectau. Nu cred că toți bunicii și părinții noștri au fost niște brute, ci mai curând oameni cuviincioși, în ciuda prejudecăților timpului.” După o astfel de remarcă te-ai fi aşteptat să-i sară şi lui în cap “progresiştii”. Nu a fost aşa şi pentru ca în aceeaşi postare scriitorul preciza că “Dacă persoanele gay vor să se căsătorească, e firesc să aibă acest drept în calitatea lor de cetăţeni”. Evident că în spaţiul public accentul a fost pus pe partea a doua a declaraţiei şi nimeni nu a mai evidenţiat ceea ce a spus el despre familia tradiţională. De altfel, Cărtărescu a revenit zilele acestea şi a spus răspicat că e în favoarea căsătoriei dintre persoanele de acelasi sex. Deci a risipit orice dubiu 🙂

Şi acum să revenim la zilele noastre. Andrei Pleşu s-a apucat să critice cea mai vizionată melodie din istorie, “Despacito”, cea care a strâns deja peste 3 miliarde de vizualizari. Şi Plesu s-a apucat să scrie cu cuvintele lui plastice exact ceea ce discutam şi eu cu Raluca cu o zi înainte să citesc editorialul “Cum s-a ajuns aici? Ce are deosebit Despacito? Mi se pare una dintre celelalte N melodii difuzate la radio, cu nimic special.” Exact aşa. Dar nu vreau să spun că sunt de acord cu Plesu sau să-l judec. În muzica, la fel ca şi in cinematografie, aproape totul e subiectiv, sunt gusturi şi gusturi, aşa că fiecare ascultă şi vede ce vrea. Despacito e o melodie bună, de vară. Nu înţeleg de ce e cea mai cea, dar nu contează, nu e deloc importantă părerea mea.

Vreau să subliniez, însă, un lucru pe care îl constat de fiecara dată, intoleranţa la opinii. Plecând de la istoria declaraţiilor lui Pleşu despre căsătorie, tinerii progresişti au găsit motivul să-l atace şi să încerce să-l trimita în lada istoriei. Că Plesu e invechit, depăşit, că nu întelege muzica si multe altele de acest gen. Lucruri care nu au legătura directă cu editorialul lui despre Despacito, deşi toţi care l-au criticat au mascat astfel acest atac. Strategia clară e să-i denigrăm pe toţi care sunt contra noului curent, să-i facem irelevanţi pentru societate. Indiferent că până acum toţi ne-am raportat la acest oameni ca fiind intelectualii cei mai de seamă ai tarii noastre. Probabil şi prin prisma acestui lucru au apucat să-şi spună punctul de vedere, fiind intrebaţi. Din păcate, interesul celor care i-au chestionat pe această temă nu s-a “pupat” cu răspunsul primit, acesta fiind exact invers faţă de aşteptările acestora. E simplu de înţeles care a fost logica din spatele acestei mişcări. Trendul e să susţinem că religia e o parte a trecutului, fără nicio legatură cu perioada modernă, cu omul contemporan. Drept urmare, ar trebui, logic, ca intelectualii să susţină acest lucru. Şi totuşi apar, iată, astfel de declaraţii care dau peste cap această cutumă. Dacă oamenii

Următorul pas pe care-l văd eu ar fi ca aceşti oameni să solicite modificarea definiţiei din DEX a cuvântului ateu. Pentru că la noi ateismul a devenit o virtute. Brusc, orice individ care se împăunează cu ateismul său are impresia că prin acest lucru câştigă vreo 40-50 de puncte la IQ-ul său. Oarecum se leagă cu ceea ce am scris aici “Sunt ateu, Dumnezeu mi-e martor” Mi se pare super amuzantă treaba asta. Te uiţi la profile şi constaţi că sunt oameni pentru care parcă ateismul e cea mai mare realizare a lor din viaţă :)) Poate voi mai reveni la acest subiect în ediţiile viitoare 😛 Închei cu acest banc găsit pe internet, care mi se pare potrivit cu situaţia din ţară 🙂

“Un ateu se plimba prin pădure, minunându-se de frumuseţile naturii:
– Ce copaci impresionanţi! Ce râuri cristaline! Ce animale drăguţe!
La un moment dat, în timp ce se relaxa, omul aude în spatele lui zgomote ciudate. Când se întoarce, vede un urs ca-n poveşti: mare, frumos, sănătos şi cu poftă de mâncare. Îngrozit, ateul o ia la fugă, însă ursul avea condiţie fizică, aşa că îl urmează conştiincios… Tipul era atât de îngrozit, încât la un moment dat se impiedică şi cade. Ursul îl apucase deja de un picior, aşa că omul, paralizat de frică, răcneşte:
– Doamneee!
În secunda următoare, timpul se opri, ursul îngheţă în poziţia în care se afla, pădurea rămase neclintită şi o lumină se revărsă din cer. Tipul, şocat, auzi o voce:
– Mi-ai negat existenţa toată viaţa, le-ai explicat şi altora că sunt un mit, ai pus toata Creaţia Mea pe seama întâmplării cosmice… Vrei acum să te salvez? Cum să te consider credincios cu adevărat?
Ateul se uită fix în lumină şi răspunse:
– Aş fi ipocrit să îţi cer brusc să mă consideri credincios, dar poate ai reuşi într-un fel să devină ursul creştin?
– Foarte bine, răspunse vocea.
Lumina dispăru, zgomotul pădurii reveni. Ursul îl eliberă din ghearele sale, îşi împreună labele din faţă şi spuse:
– Doamne, binecuvântează aceste bucate… Amin!”

Cele mai bune 10 filme de război. Top subiectiv :)

Am fost zilele trecute să văd ultimul film al lui Christopher Nolan. De fapt, ca să fiu sincer, abia la final am realizat că filmul pe care tocmai îl vizionasem era regizat de cel care s-a aflat în spatele filmului meu preferat, The Prestige. Sunt un fan Nolan, tot el a realizat şi Memento, Interstellar sau Inception. De seria Batman nu spun nimic, o văd ca un compromis pentru succesul comercial, aşa cum fac unele artiste care-şi dezgolesc buricul şi alte părţi pentru ca piesa lor să prindă mai repede.

De fiecare dată, după ce urmăresc un film care-mi place, obişnuiesc să caut informaţii despre el, despre actori sau care a fost ideea din spatele lui. Aşa şi acum. Am găsit ca site-ul cotidianului britanic The Daily Telegrapf şi cel al revistei americane Rolling Stone îl consideră pe Dunkirk cel mai bun film de război din istorie. M-a pus pe gânduri acest lucru, aşa că am realizat topul personal cu cele mai bune 10 filme cu şi de război.

10. The Imitation Game (2014, regizor Morten Tyldum)
The Imitation Game Trailer

9. Braveheart (1995, regizor Mel Gibson)
Braveheart Trailer

Aveam vreo 13 ani când l-am văzut prima oară. A fost primul şoc pe care l-am trăit uitându-mă la un film, nu mai văzusem niciodată ca eroul să moară. Copilul din mine se uita în stânga şi în dreapta şi nu înţelegeam unde e happy-end-ul cu care eram obişnuit până atunci 🙂 Iar atunci habar n-aveam eu cine e Mel.

8. Enemy at the Gates (2001, regizor Jean-Jacques Annaud)
Enemy at the Gates Trailer

7. Saving Private Ryan (1998, regizor Steven Spielberg)
Saving Private Ryan Trailer

6. The Book Thief (2013, regizor Brian Percival)
The Book Thief Trailer

5. Allied (2016, regizor Robert Zemeckis)
Allied trailer

4. Schindler’s List (1993, regizor Steven Spielberg)
Schindler’s List Trailer

3. Inglorious Bastards (2009, regizor Quentin Tarantino)
Inglorious Bastards Trailer

Sunt fan şi Tarantino, aşa că l-am urcat 2-3 poziţii mai sus, bonus 😛

2. Dunkirk (2017, regizor Christopher Nolan)
Dunkirk Trailer

1. Hacksaw Ridge (2016, regizor Mel Gibson)
Hacksaw Ridge Trailer

Englezii au spus ca Dunkirk e mai bun ca Hacksaw, eu sunt de altă părere. Totuşi mă simt şi prost că susţinând asta nu-i acord, astfel, toate meritele lui Nolan, dar pentru mine, capodopera lui Mel Gibson rămâne pe primul loc în top. Mai multe despre el am scris aici Hacksaw Ridge, un film nebun!

A fost filmul după care, la mall fiind, mă uitam în stânga şi în dreapta să nu apară vreun japonez kamikaze. Mi-a confirmat că războiul e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei naţiuni, iar noi cei care trăim aici prin Bucureşti, Oradea, Timişoara sau Iaşi, ar trebui să apreciem mult mai mult aceste condiţii de pace care, din fericire, încă sunt la noi. Au murit sute de mii de oameni în conflictele armate din ultimii ani pe tot globul. Groaza pe care o simţim noi prin intermediul ecranului, unii o trăiesc în viaţa reală. Ar trebui poate să fim totuşi mai recunoscători cu această ţară. Nu e chiar atât de rahat precum susţin unii în fiecare zi.

Cel mai probabil, mulţi nu sunteţi de acord cu lista mea, poate că o vedeţi altfel, poate unii preferaţi filmele cu război din anii 60-70, multe devenite clasice, sau poate că unii nici nu sunteţi atraşi de genul acesta. Aşa că mai fac încă o dată un disclaimer, e doar un top personal 🙂 Nu avea rost să scriu despre fiecare în parte, sunt filme cunoscute, nominalizate şi chiar premiate la Oscar.

PS: Dacă nu aţi văzut încă Dunkirk, mergeţi la el, rulează în cinematografele din toată ţara şi lăsaţi Transformerşii ăia deoparte 😀