Home » Divertisment

Category: Divertisment

România are nevoie de un Supererou! Dar ce facem cu el?

De vreo săptămână am început cu nevastă-mea să ne uităm la “Marvel’s Agents of S.H.I.E.L.D.S.” un serial apărut în 2013. Pe scurt, e despre o agenţie care încearcă să menţină pacea într-o lume plină de supereroi. E bazat pe universul Marvel cu ai săi Iron-Man, Captain America, Hulk sau Thor. Acum vreo două săptămâni am fost la cinema şi am văzut şi Justice League, concurenţa ăstora de la Marvel. cu Batman, Wonder Woman sau Superman. Dezamăgitor filmul, dar nu despre asta vreau să scriu. Stăteam şi mă gândeam, cum ar fi chiar să existe printre noi, prin România, câte un supererou d-ăsta?

E o scenă în Justice League când Bruce Wayne e întrebat care e superputerea sa, iar el răspunde “sunt bogat”! Toţi ştim că Batman de fapt nu are puteri, ci maşini, echipamente sau costume smechere cu care prinde răufăcătorii. Cum ar fi să ne trezim cu Batman prin Bucureşti? Să-l vedem protestând în faţa Parlamentului?
– Păi ce faci mă, liliacule, de ce nu te duci peste ei?
– Pai ăia dinauntru sunt majoritatea mai bogaţi ca mine.

Pe Captain Planet îl mai ştiţi? Erau nişte desene animate educative prin anii 90. Îţi spunea căpitanul ăsta să nu tai pădurile, să nu poluezi planeta, să arunci gunoiul în tomberon şi alte lucruri d-astea plictisitoare. Cum ar fi să se trezească ăştia cu Captain Planet lângă maşina cu lemne furate? Mişto ar fi, doar că în ce ritm se taie la noi în ţară, prin toată ţara, ne-ar trebui o duzină de căpitani.

Sau cum ar fi ca atunci când rămâne vreun cocalar cu maşina înţepenită pe plaja din Mamaia să apară Aquaman să îl ajute? Păi ce altceva să facă Aquaman la noi? Ok, ok, să nu-i ajute, Aquaman să tragă maşina în apă atunci :))

Pe mine ma deranjează foarte tare faptul că Wonder Woman are nişte puteri incredibile în noile filme. Eu o ştiam pe Wonder Woman din serialul creat in anii 70. Nu era atât de puternică. Dar, mă rog, e alegerea Hollywood-ului. Eu mă gândesc cum ar fi să apară aşa în mijlocul Bucureştiului.

Păi prima întrebare ar fi “în ce club dansezi diseară, păpuşe?”, ar opri lângă ea pe Victoriei unu într-o limuzină cu numere de Bulgaria şi ar întreba-o preţul, doi zidari care se ocupă de faţada Intercontinentalului ar începe să o fluiere, iar trecătorii şi-ar da coate “ce zici, sunt reale?!” Eu zic că n-ar rezista prea mult, în două zile ar fi înapoi pe insula ei de amazoane, terminată psihic şi ne-ar lăsa cu problemele pe cap.

Pe Thor l-am văzut deja în câteva filme, el trece dintr-o dimensiune în cealaltă. E şi o scenă, nu mai ştiu în care dintre cele 434 de filme cu supereroi din ultimii ani, în care întreabă ăştia unde e Thor şi nimeni nu răspunde, că era plecat în dimensiunea lui. Şi mă gândesc că dacă ne-am trezi cu Thor pe cap ar fi ok câteva zile. Apoi ar merge înapoi la el în Asgard şi s-ar întoarce peste 3 ani, să zicem. Păi aşpteaptă ăştia de la putere 3 ani să nu fure nimic de teama lui Thor? Nu, nene, noi avem nevoie de un Thor 24 din 24 aici pentru noi. Dacă nu e în stare, să ne lase!

Cel mai tare supererou e considerat, pe bună dreptate, Superman! Nu-l poate învinge nimeni pe ăsta, are super putere, viteză, trage cu laser din ochi dacă e nevoie, vede prin pereţi, ce mai, am da orice să-l avem pe ăsta printre noi, nu?! L-am putea pune pe Superman să vadă şi să audă prin pereţi ce discută ăia în Comisia Specială pentru Legile Justiţiei, că şi aşa nu ştim exact care sunt amendamentele şi cum sunt scrise legile.

Dar gândiţi-vă că Superman a fost de acord, parcă în Man of Steel, să participe la un proces. Omu s-a pus la dispoziţia autorităţilor deşi are superputeri. Respectă şi el statul de drept. Aşa că la ce să ne aşteptăm din partea lui? La câte procese sunt pe rol la noi ne putem trezi cu Superman în faţa ziariştilor “Îmi pare rău, următorul termen este pe 14 februarie 2019, până atunci nu comentez nimic!”

Deci nu ar merge nici cu supereroi pe tărâmul lui Dragnea, Iohannis, Codruţa şi Tăriceanu. Tot noi trebuie să ne purtăm de grijă 🙂

Sexul oral şi respectul pentru ea!

Am tot văzut ştirile cu sexul oral de la Cluj-Napoca şi mă tot gândesc la un singur lucru. Mulţi au dat share la un copil de 16 ani care nu a vrut el să respecte nişte reguli ale unei instituţii, l-am făcut erou pe unul că refuză să se tundă. Ok. În plină campanie #metoo unele eleve de liceu mimează sexul oral la un bal al bobocilor. “Lasă, domne, că elevii acum se maturizează repede, le vine ciclul unora şi la 12 ani”…strigă unii deştepţi d-ăştia.

Uitaţi-vă la poza asta, mie mi se pare că elevii au în gând exact opusul afirmaţiei de mai devreme, adică “Mamă, nu credeam că mai repede de 5-6 ani o prind pe una între picioarele mele!” Ce maturitate, nici vorbă, e un copil care nu înţelege ce i se întâmplă!

Nu voiam să mai adaug şi eu pozele astea pe aici dar pe asta am pus-o pentru că mi se pare că-mi susţine ideea.

Sută la sută toate de acolo au cont de facebook, ştiu şi ele că toată lumea discută în aceste vremuri de femei abuzate sexual. Bă, în tot acest context, niciuneia nu i s-a părut în neregulă ce i s-a cerut? Aş vrea să cred că a existat o fată acolo care a refuzat să presteze ceea ce i s-a cerut. Sau măcar vreo fată din public, cineva. Problema e alta, şi mult mai complexă, că daca ar fi existat, ea ar fi avut de suferit. Nimeni n-ar fi aplaudat-o pentru “curajul” ei de a nu lua banana în gură, ba sunt convins că ar fi fost luată la mişto de colegii ei, “Hai mă, că era doar un joc, te dai tu acum mare mironosiţă!”. Pe moment şi/sau apoi în timpul orelor de clasă. Doar gândiţi-vă ce comentarii ar avea o poză simplă cu o elevă de liceu share-uită drept model împotriva umilirii femeilor. Păi şi ne punem întrebarea, nu avem totuşi o problemă cu toţii, nu încurajăm noi aceste manifestări? Metoo in sus si metoo în jos dar nu ne interesează deloc de problema de la bază, respectul faţă de femeie şi respectul faţă de cel de alături, în general.

Nevoia de bunici!

  • Pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, s-a prăpădit cu ani buni înainte să mă nasc eu în august 1983. Cu ceilalţi trei am crescut, bunica din partea tatălui venea de multe ori şi stătea cu noi şi în apartamentul din Bucureşti. Pe ceilalţi îi vizitam în fiecare vacanţă şi în weekenduri când mergeau ai mei la ţară. Două-trei luni în vară petreceam pe uliţă, făceam numai prostii.

    Ţin minte că abia îmi cumpărase tata o barcă gonflabilă pentru sejurul de la mare. Am luat-o împreună cu un prieten şi ne-am dus cu ea la gârlă. Nu era nimeni pe Dâmboviţa, probabil şi pentru că încă nu venise sezonul :)) Era destul de frig şi ţin minte că bunica prietenului meu ne-a zărit în apă, a început să ţipe şi a aruncat cu papucul înspre noi să iesim din apă.

    Altă dată am vrut să inventăm noi o telecabină şi să invităm ceilalţi copii din sat să se dea cu ea. Am legat noi cabluri între doi copaci sănătoşi, doi nuci destul de înalţi din curtea bunicii. De cabluri am agăţat o cutie de lemn pe care urma să o tragem cu mâinile pentru a o deplasa de colo colo. A venit şi momentul testului, când la mijlocul distanţei cablurile au cedat şi am căzut de la vreo 2 metri cu cabina 🙂

    Altă dată eram la “Nea Bibi” şi “Mamaie Leana”, părinţii mamei, când mi-am pus eu întrebarea de copil tâmpit, ce s-ar întâmpla dacă aş apăsa pe toate butoanele televizorului în acelaşi timp. Ei erau la muncă pe câmp. Era genul acela de televizor la care atunci când apăsai pe “1”, butonul “2” ieşea în afară. Şi am apăsat pe toate şi m-am trezit că au rămas toate băgate înauntru. Cum să le mai scot? Nu mai aveam “declanşator”, am încercat cu un ac, am tras de ele, nimic nu mergea, eram speriat că am stricat televizorul. Îmi era frică de tataie, el era “poliţistul rău” dintre cei doi. Nu era violent, din contră, îl respectam enorm, era foarte înţelept, toţi din sat îl cunoşteau dar simţeam o frică, deşi nu-mi dăduse niciodată vreo palmă. Cred că aveam vreo 7-8 ani pe atunci. Aşa că am lăsat un bilet în care povesteam că nu eu am stricat televizorul :)) şi am fugit la mamaie Nuţi, mama tatălui. Ea stătea cam la 4-5 kilometri distanţă în acelaşi sat, Brezoaele. Până la urmă televizorul s-a reparat şi eu am scăpat nevătămat 🙂

    Cel mai mult m-a supărat tataie când m-a învinovăţit pe mine de moartea unui pui de gâscă, care îşi înfăşurase gâtul într-un vrej de fasole. Mă certa că n-am fost atent, când ei nu erau acasă. Aveam vreo 13 ani şi simţeam o furie foarte mare, mă simţeam nevinovat dar în acelaşi timp plângeam din cauza morţii puiului. E singura dată când mi-aduc aminte că m-am enervat pe bunicul meu. Astăzi nu mai am pe cine să mă enervez şi nici cine să mă certe, deşi aş vrea. Îmi dau seama că şi atunci a încercat să-mi demonstreze că trebuia să fiu mai responsabil. Orice spunea tataie putea fi o lecţie pentru mine. Întotdeauna folosea citate celebre, aducea în discuţie pilde clasice sau chiar din trăirile proprii.

    Tataie Bibi a murit în octombrie 2006, pe când aveam 23 de ani. A fost cel mai mare şoc pentru mine de până atunci, eu îi credeam pe bunici nişte “highlanderi”, aveam impresia că îi voi avea lângă mine pentru totdeauna. Aveam să aflu acum 11 ani că acest lucru nu e deloc adevărat.

    Mamaie Nuţi a murit pe 9 iunie 2007, a venit repede după prima pierdere. A fost bunica alături de care am petrecut cel mai mult timp. M-a învăţat enorm de multe lucruri, întotdeauna ne povestea din experienţele ei de viaţă.

    Mamaie Leana a murit pe 17 august 2013, cu o zi înainte să împlinesc 30 de ani. Mi-am petrecut aniversarea la căpătâiul trupului ei neînsufleţit. O persoană caldă, sufletistă care îşi iubea enorm nepoţii. Intotdeauna îmi dădea 4 lei când ceream 2 pentru a-mi lua o vafă de peste drum 🙂

    Revenind la zilele noastre. Am participat sâmbătă la o nuntă în Târgu Mureş la un văr. Duminica ne-am petrecut-o “la ţară”, la Dumbrava, la părinţii mamei Ralucăi. O localitate aflată la 28 de kilometri de Reghin. Un sat parcă rupt de realitate, în sensul bun. Un sat aflat pe un deal, cu nişte peisaje superbe.

    Am făcut un grătar, ne-am jucat cu pisica, am alergat găinile, am smotocit căţelul. Vaca şi oile nu erau acasă, erau în deplasare 🙂 Pe lângă animalele menţionate mai există în curte porci, curci şi cocoşi. Toate aceste animale sunt îngrijite de Ticu, 85 de ani şi Mica, 77 de ani.

    Eu mă gândesc de doua ori dacă să-mi fierb un ou dimineaţa sau nu, iar ei au grijă de atâtea animale. Câţi dintre noi mai apucăm 77 de ani, nu zic 85, cu atâtea KFC-uri peste drum? 🙂

    La final, portbagajul maşinii s-a umplut cu ouă, cartofi, muraturi, carne, brânză şi struguri. De fiecare dată au grijă să ne simţim foarte bine. Altă dată maşina s-a umplut cu un porc tăiat, feliat şi împachetat, altă dată cu 3 găini vii 😀 Şi tot aşa. De ficare dată, Mica plângând că portbagajul nu e mai mare :)) Aaah, era să uit. Toate astea după ce Mica a petrecut şi ea ore bune la nunta de la Târgu Mureş, unde a ţinut neaparat să fie prezentă.

    Bunicii Ralucăi sunt doi oameni extraordinari, doi oameni care acum sunt şi bunicii mei. Aş dori ca fiecare copil care creşte şi se dezvoltă în zilele de astăzi să aibă parte de astfel de bunici precum tataie Bibi, mamaie Leana, mamaie Nuţi, Mica şi Ticu. Să simtă iubirea şi bucuria cu care ar fi înconjuraţi. De asemenea, să primească lecţii de viaţă importante, lecţii de viaţă pe care mulţi părinţi de azi le refuză copiilor lor dintr-o protecţie şi o dependenţă exagerată.

    Vreti? 😀
  • Am văzut filmul cu seminarul ortodox!

    Gata, m-am dus şi l-am văzut. M-au acuzat câţiva pentru ceea ce am scris aici Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!. Spuneau că m-am apucat să comentez doar pe baza unui trailer, deşi în acel moment filmul nu era încă în cinematografe, iar acest lucru se practică peste tot în lumea asta.

    Acum am văzut opera regizorului Daniel Sandu, cel despre care în fiecare material din presă referior la acest film ne este prezentat ca un fost seminarist ortodox. Adică să ştim de unde plecăm cu toată treaba. În articolul de atunci spuneam că îl bănuiesc pe regizor de faptul că încearcă astfel să inducă omului senzaţia că asistă la o relatare a unor fapte reale, că vrea ca oamenii din sală să facă legătura între trecutul său şi ceea ce vede pe ecrane. Însă am citit un interviu recent în care el spune direct că sunt fapte reale în proporţie de 80%. Deci am greşit, nu induce nimic in creierul omului, îi spune direct.

    sursa foto: aarc.ro

    Dar să trecem mai departe. Filmul e aşa cum mă aşteptam după vizionarea trailerului, unul excelent. Realizat la un nivel mult peste media filmelor româneşti. De altfel, dacă treci de “bariera” limbii române, poţi crede că asişti la un film american. Cadre succesive, tăieturi multe, muzica potrivită, sunet ok, conturarea personajelor destul de bună, lucruri care lipsesc de cele mai multe ori în producţiile autohtone. Poţi chiar banui că cineva a avut un interes ca filmul să iasă atât de bine :))

    Am văzut zilele astea şi Breaking News, tot film românesc. Păi nu se compară. Acolo cameramanul-regizorul-editorul video era îndrăgostit de jocul cu sharf-ul camerei. I se părea lui că e mişto, mie mi se părea foarte obositor. Şi evident multă mizerie, că noua ne place să prezentăm acest lucru. Aici, la serafimi, chiar mi-a plăcut că nu a arătat deloc mizeria din seminar. Bă, la un moment dat, chiar putea să bage o toaletă infectă în film, să ni-i arate pe ăia fumând alături de o budă nespălată, era tipic pentru filmul românesc. Nu se întâmplă asta şi îl felicit pe regizor. Ba chiar a încercat ca prin cadrele arătate să exprime ceva, să arate o stare de spirit, să îţi transmită ceva relevant pentru conţinutul, desfăşurarea şi înţelegerea filmului. Că la noi, ca să umplem o oră şi jumătate de film băgăm cadre aiurea fără nicio noimă. La Breaking au fost o grămadă. Sau le lungim până îţi vine să strigi în sală “hai frate, mută camera aia!”

    Bun, deci am stabilit că filmul ca realizare e excelent, chiar mi-a plăcut foarte mult, am şi râs la câteva faze, m-a prins. Acum să trecem la partea interesant 😀 Încă de la început aflăm că în seminar ăştia din anii mai mari fac pe acolo prostii. Că ăsta e subiectul, personajul nostru e influenţat la început de seniori să facă nasoale. Deci ăia care mai au un pic până să ajungă preoţi sunt nişte păcătoşi. Apoi apare şi preotul-profesor care ne este prezentat din start ca fiind în stare să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopul. Scopul nu-l aflăm decât mai târziu.

    Aaah, era să uit. Ne plac nouă piz**le statice. Scuzaţi-mi exprimarea, dar aşa este. Încă de la Sergiu Nicolaescu parcă toţi regizorii româneşti utilizează de efectul “pi*d*i statice”. Şi mă refer că ea apare în cadru fără să ne mai lase pe noi să ne imaginăm cum arată, e arătată acolo în toată splendoarea, cu tot stufărişul de rigoare. Şi ţinută pe ecran câteva secunde bune în caz că cineva se apleacă după suc chiar în acel moment. Tot erotismul scenelor de dragoste la noi se pierde. De ce oare se face încă atâta tam-tam pentru scena lui Sharon Stone din Basic Instinct? Dacă apărea la orice pas se mai mira cineva că s-a văzut ceva acolo timp de o fracţiune de secundă? Pentru că acolo a fost o greşeală, în filmele americane ea, doamna p**dă, nu apare pe ecran, totul e filmat din unghiuri cât să apară doar în imaginaţia spectatorului. Chiar şi actriţa româncă, cea care oricum nu apare pe nicaieri la distribuţie, părea jenată de-adevăratelea. Chiar ar fi interesant de aflat dacă a decis ea sau regizorul ca ea, doamna de care vă vorbeam, să nu fie rasă 😛

    Apoi aflăm că ăştia în seminar fac toate prostiile posibile, dau bani cu camătă, mint, se înşeală unii pe alţii, beau alcool, pierd nopţile, preacurvesc 😛 şi tot aşa. Ba la un moment dat sunt învăţaţi cum să ceară bani de două ori pe aceeaşi groapă. Eu am terminat 12 clase la Marin Preda, un liceu cu o “faimă” destul de ridicată în astfel de chestiuni şi acolo nu se petreceau atâtea grozăvii.

    sursa foto: aarc.ro

    Filmul e concentrat pe personajul Gabriel, care el participă la toate aceste “păcate”, dar care sfârşeşte prin a fi arătat ca o victimă. El e întrebat de Patriarh pentru ce a venit la seminar iar răspunsul lui este unul care se doreşte a fi plin de substanţă “am venit pentru a ajuta oamenii să-şi găsească linistea!” Hahaha, adică tu sari gardul în timpul rugăciunii să joci biliard, dar apoi o dai ca şi când nu eşti lăsat să-ţi duci menirea la capăt :)))
    Apoi într-o altă scenă, în care el vorbeşte cu preotul bisericii unde a fost trimis, i se spune că biserica nu e decât o “cabină telefonică”, că Dumnezeu e în inima fiecăruia. Hmmmm, unde aţi mai găsit mesajul ăsta? Cam peste tot, nu? Cam de la toată lumea care-i acuză pe preoţi de una şi de alta “Nu am nevoie să merg la biserică, Dumnezeu e în sufletul meu”. Bine, ce să zic, tine-l acolo, dacă e aşa 🙂

    Imediat după ultima scenă apar câteva cadre care par scoase de pe o caseta VHS veche. Evident, să ne ducă cu gândul la veridicitatea poveştii. Nu vreau să fiu şi mai mult cârcotaş, dar cei care am pus mână vreodată pe un editor video ştim că acest efect poate fi realizat foarte uşor. Dar na, e doar o presupunere, poate sunt adevărate şi vechi.

    Închei cu un lucru care mi s-a părut tare amuzant. La finalul filmului, la credite, apăreau peste 20 de cascadori. Dintre cei care aţi văzut filmul aţi simţit nevoia de 20 de cascadori? Pentru ce? Sau scena în care sar personajele de pe pod în apă s-a filmat de 20 de ori cu câte un alt cascador? Era prea rece apa şi nu putea să intre iar primul dacă mai era nevoie? :))

    Deci, cum spuneam si acum aproape o lună e un film bun făcut de un regizor care doreşte afirmare rapidă. Şi ca să obţină asta mizează exact pe acest subiect sensibil, la modă. Peste tot ni se spune că filmul e în plan de prin 2003 parcă, dar tot într-un interviu am citit că decizia de a fi lansat anul acesta s-a luat prin ianuarie. Deci lansarea lui are loc, absolut întâmplător, odată cu scandalurile care afectează Biserica. Hai să credem că e exact aşa, treacă de la noi.

    Repet, încă o dată, lăsând la o parte mesajul transmis, filmul este foarte, foarte bun. Ilie Dumitrescu jr. chiar nu e lăudat degeaba de anumite site-uri, iar Vlad Ivanov e excelent în rolul rău.

    Gata, v-am pupat 😀

    Poate mai vreţi să citiţi si:

    Bătaia tradiţională din cuplurile gay!
    Opriţi liberele de sărbători, vor oamenii să coboare!
    “Sunt ateu, Dumnezeu mi-e martor! “
    Să vină rachetele!

    Bătaia tradiţională din cuplurile gay!

    Nu ştiu dacă aţi fost pe recepţie, dar ieri lumea a fost cutremurată de o ştire: “Idilă sfârşită în chinuri pentru cuplul de homosexuali care a făcut vâlvă în Anglia şi România”.

    E vorba de cuplul gay format din Florin Marin, un tânăr de 24 de ani din comuna dâmboviţeană Vişina, şi Philip Clements, un cleric pensionat din Biserica Anglicană în vârstă de 78 de ani. În momentul căsătoriei în Anglia, Daily Mail a scris aşa: “Former vicar, 78, to marry a Romanian toyboy, Florin Marin.” Asta ca să ştim că era vorba de iubire la mijloc. Dar nu e treaba noastră, nu analizăm noi asta, treaba lor, poate că englezii sunt aşa răi din fire 😀

    Spuneam că lumea a fost cutremurată pentru că tânărul român a început să dea amănunte din viaţa personală: “Am terminat relaţia pentru că a dat în mine. Nu mă lasă de doi ani de zile să dorm. Mi-au sărit dracii pe el. Mi-a tras una în spate şi două palme peste faţă. Când am văzut asta, i-am spus că s-a terminat. Eu am spus mereu că ne certăm, dar chiar aşa, la 79 de ani să dai în mine? Eu nu l-am lovit, pentru că la o adică, poliţia îl credea pe el, nu pe mine. Mi-a dat bine, pe săturate, şi-a descărcat nervii pe mine. Nu am vânătăi şi nici nu am fost la Poliţie să depun plângere. El a plecat în Anglia. Încă suntem căsătoriţi în acte. Suntem prieteni şi atât. De când a plecat nu am mai vorbit” a spus Florin Marin pentru Adevărul. Ai linkul aici Adevarul

    Şi de asta a fost un şoc pentru toţi, pentru că noi ştiam că în cuplurile gay e numai armonie, dragoste şi împlinire. Că în aceste cupluri netradiţionale nu ţipă nimeni la partener că n-a dus astăzi gunoiul, că în fiecare dimineaţă unul dintre parteneri se scoală şi îi face o cafea aromată celuilalt şi tot aşa. Asta ca să aflăm ieri că acest cuplu s-a destrămat. Şi nu s-a destrămat în linişte la notarul din Anglia, s-a destrămat cu pumni şi palme.

    În America, mama democraţiei, rata divortului pentru căsătoriile persoanelor de acelasi sex e 2%. Ştiţi care e procentajul divorturilor pentru persoanele de sex opus? Să înceapă tobele….tananananananaanan….aţi ghicit, sau poate nu, 2%. E exact la fel! Deci iată că ideea conform căreia un copil adoptat de un cuplu gay nu ar trece prin şocul despărţirii părinţilor săi e total falsă. Sunt exact aceleaşi şanse şi într-o parte şi în cealaltă. Atunci de ce ne prefacem că doar cuplurile hetero divorţează? Aaa, pentru că aşa cere campania la care luăm parte cu toţii. Aveţi în linkul acesta de pe Washington Post mai multe date Washington Post

    Să venim pe plaiurile mioritice. Când căutam pe google despre divorţurile în cuplurile gay dau şi peste ştirea că fostul prezentator de la OTV, Doru Iuga, s-a despărţit de iubitul său pentru că acesta din urmă l-a înşelat cu un alt bărbat. Deci, what?! stai un pic! Apar astfel de momente în cuplurile gay? Noi nici de astea nu ştiam, peste tot apărea ca şi când aceştia trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Şi mai mult, persoanele gay dau dovada de o moralitate foarte ridicată şi nu ar intenţiona niciodată să-şi înşele partenerul. Că na, e într-un fel normal, piaţa e mult mai limitată ca la persoanele straight 🙂 Şi iată că totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa cum sunt prezentate.

    Şi acum să trecem la lucrurile concrete, că d-asta m-am şi apucat acum să scriu. Cu toţi cred că am întâlnit idiotul care se crede deştept atunci când aruncă el următoarea afirmaţie şi îi dă aşa o importanţă de parcă a descoperit Atlantida “Femeia e bătuta în familia tradiţională”. Băi şi când spune asta se aşteaptă ca nimeni altcineva să nu mai comenteze pentru că a spus ceva cu care evident a închis gura tuturor celor care nu sunt de acord cu această campanie agresivă pro-gay. Eeeh, aţi văzut vreunul dintre aceştia dând share la articolul cu bătaia gay, aţi văzut vreunul scriind despre aşa ceva? Evident că nu. Iar dacă îi întrebi îţi vor spune că e un incident izolat. Izolat, normal, pentru că rata de a descoperi o bătaie într-un cuplu gay e direct proporţională cu raportul dintre cuplurile gay şi cele normale. Apoi, aceste persoane nu ar avea niciun interes de a promova un asemenea lucru pentru că, orice s-ar întâmpla, ele rămân gay. Deci au nevoie în continuare de o imagine bună a acestui fenomen.

    Vă daţi seama că atunci când am scris la început că lumea a fost cutremurată am exagerat, că nu s-a cutremurat nimeni pentru că sunt convins că cei mai mulţi nici n-ati văzut ştirea. În mod normal, acum ar trebui să nu apară proşti marşând pe ideea că femeia e bătută în familia tradiţională. Şi totuşi sunt sigur că ei vor exista în continuare, pentru că n-are nimeni interes să dea share la articolul cu bătaia alora, chiar şi eu am dat de el întâmplător. Bătaia există şi a existat întotdeauna, sunt mulţi cretini pe pământ, dar e clar că sunt şanse mai mari să dăm de ştiri cu femei bătute decât cu femei tratate excelent de soţul iubitor, nu interesează pe nimeni fericirea cuiva, nu e ştire asta.

    Cam atât pentru acum. Aaaah, era să uit. Vă mai pun un articol mişto din presa engleză cu o lesbiană care a omorât în bătaie copilul de trei ani al iubitei sale din cauză că acesta refuza să bea lapte. Asta aşa, poate aveţi chef de lectură.

    Daily Mail

    Dacă vreţi să mai citiţi şi:
    USR – Unii supăraţi pe refedendum!
    Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!
    “Sunt ateu, Dumnezeu mi-e martor!”

    Operaţiunea “Biserica la pământ” continuă!

    Era 1 noaptea, mă băgasem în pat şi înainte să mă culc îmi verific ultima oară telefonul. Şi mi-a sărit în faţă trailerul la filmul “Un pas în urma serafimilor”. Am devenit brusc interesat, am dat play, l-am vizionat iar apoi am citit câte ceva despre el. Habar n-aveam de existenţa lui, nici nu auzisem de el, nici nu ştiam că are cineva în plan aşa ceva, darămite că va fi lansat chiar luna aceasta.

    Filmul este regizat de Daniel Sandu, un băiat care a mai lucrat la câteva scurt metraje şi la seriale gen “La Bloc” sau “Nimeni nu-i perfect” de la Prima. Tot despre el aflăm că a absolvit Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman. Aici e partea mişto, că filmul este despre “un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox.” Deci practic toată lumea se va duce, voit evident, cu gândul că ceea ce păţeşte tânărul din film e de fapt o experienţă reală trăită de regizorul nostru. Nu ai cum să nu faci legătura. În toate articolele despre acest film este precizat acest lucru, cine este şi ce a făcut până acum Sandu. PR-ul acestui film este foarte bun, şi-a făcut treaba, lucrează excelent cu mintea cititorului. Cine altcineva să ştie mai bine decât un om care a fost în interiorul Bisericii, nu?

    Bun, să ne ocupăm un pic de acest aspect, de regizorul care a terminat un seminar teologic şi care între timp a ajuns regizor. Din câte ştiu, aproape toţi care vor să intre într-un seminar teologic intră. Dacă Sandu nu a simţit nevoia să-şi continue drumul către preoţie, e clar că nu a mai dorit acest lucru. Din diferite motive, nu le ştim. Putem bănui că sunt cele din film, poate, nu ştim. Dar e clar că Sandu nu avea menirea de a ajunge preot, că altfel trecea peste aceste piedici primite. Că aşa se spune, nu? Crezi, continui, nu crezi, te duci şi faci ce îţi trece prin cap. Asta e logic, nu am citit pe nicăieri, dar e clar că aşa stă treaba. Bun, deci el a părăsit această lume despre care acum face un film. Vi se pare cunoscut scenariul? Parcă l-am mai văzut de curând în “Întâia predică a unui preot ateu”.

    Vă invit să urmăriţi trailerul şi apoi mai comentam 🙂

    Trailer Un pas in urma serafimilor

    Trailerul debutează cu o încercare de un speech sau o predică, bănuiesc, a personajului principal. Tânărul tot încearcă să spună “Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi aici…” dar este oprit de un preot (probabil) în vârstă, care îi explică faptul că nu o spune cum trebuie. Eu unul, doar din ce am văzut în filmele americane, expresia formulată exact aşa e folosită la catolici, n-am auzit-o la ortodocşi, dar recunosc, nu sunt nici cel mai fin cunoscător şi poate mă înşel. Dar dacă ar fi aşa, pare o amestecătură încât să dea bine.

    Mergem mai departe. Personajul principal se întreabă “de ce se spune crede şi nu cerceta?”. Păi dacă regizorul a terminat teologia ar fi ştiut că această expresie nu e recunoscută deloc de preoţi şi nu apare în Biblie. Totuşi poate vom afla din film că întrebarea va primi răspunsul corect, vedem la lansare.
    Apoi totul se transformă într-un American Pie 7, petreceri, gagici, ţâţe şi alcool. Imaginile nu sunt întâmplătoare, se insistă pe alăturarea tuturor celor din cadrul acelui seminar. “Băi nene, păi ce încredere să mai am eu în preoţi când iată în ce condiţii se dezvoltă ei?!”

    La un moment dat e o scenă când printre oamenii sărmani trec mai multe Merţane din care coboară câţiva preoţi. Vi se pare tare? Mie da. Şi evident că trailerul se termină cu revelaţia că profesorul care-l învăţa pe tânăr arta preoţiei e de fapt un nenorocit. Mişto rău de tot. Chiar abia aştept să văd filmul. Dau 13 lei marţea şi merg la Mall, că am card şi iau cu reducere :))

    În descrierea filmului dată de PR către diferitele site-uri se spune “elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar.” Nici măcar nu-i mai lasă pe oameni să înţeleagă ei aceste lucruri din film, ni se servesc dinainte. De parcă producătorii şi regizorul s-ar fi bazat că masa căreia i se adresează e una limitată din punct de vedere al inteligenţei.

    În plus, iată o imagine care pe mine mă duce cu gândul la catolici, nicidecum la ortodocsi. Păi ce facem domnu’ regizor, shaorma cu de toate? :))

    Şi acum să trecem mai departe de trailer. Filmul pare unul realizat excelent, mult peste media filmelor ieşite în cinematografele româneşti în ultimii ani. Mie îmi place cum arată vizual. Chiar şi trailerul are o dinamică rar întâlnită la filmele româneşti. Lăsând la o parte ceea ce încearcă să transmită, filmul pare unul ok. Sunt multe filme de la Hollywood cu care nu suntem de acord cu mesajul transmis, dar asta nu înseamnă că nu sunt unele bune. Aşa şi aici. Dar tocmai acest lucru îl face şi mai interesant. Că un astfel de film nu-l realizezi în 5 luni, ai nevoie de timp. Timp mult. Şi am găsit pe google că ideea filmului a apărut prima oară în 2008. De atunci se tot lucrează la el.

    Scandalul cu preotul Pomohaci a apărut la finalul lunii iunie. Apoi au apărut şi imaginile cu Episcopul de Huşi. Filmul “Un pas in urma serafimilor” apare exact pe trendul scăderii încrederii în Biserică. Apare exact când trebuie. Pare chiar prea mare coincidenţa. Imagini presupuse cu ceea ce se întâmplă în interiorul Bisericii tocmai când increderea e afectată de aceste cazuri de mai sus. Plus cel cu “preotul ateu”. Totuşi deşi e prea mare coincidenţa, cum spuneam, eu cred că e doar o încercare de-a unui tânăr regizor să se afirme. Şi cum să o facă mai uşor decât prin a intra cu picioarele într-un subiect delicat. Strategia e foarte bună. Cam aşa văd eu treaba.

    Aşa ca o statiscică am căutat pe internet diferite sondaje de-a lungul timpului cu evoluţia încrederii în diferitele insituţii din România. Iată evoluţia în biserică:

    2003 90%
    2011 84%
    martie 2013 69,1
    mai 2013 66,1
    august 2013 63,9
    octombrie 2014 62,4
    decembrie 2014 60,6
    februarie 2015 64%
    mai 2015 62,3
    aprilie 2016 58,1

    Evident că şi oamenii din interiorul bisericii au o parte de vină în treaba asta, dar mai multe poate altădată. Că iar am exagerat cu scrisul 😀

    Mai multe pe acest subiect aici Biserica Ortodoxă Română, zguduită de 0.0206%! si aici Vreau o lumânare, fără bon, vă rog!