Home » Archives for February 2018

Month: February 2018

Am fost eu la “Call me by your name” ca să nu fii tu nevoit!

Aseară mi-am luat soţia tradiţională de mână şi am mers la cinema să urmărim filmul “Call me by your name”.  Ne-am luat popcorn, suc şi Strongbow. Nu spun cine a băut sticla cu ceva alcool în ea pentru că, se ştie, bărbatul bea în familia tradiţională şi nu aş vrea să distrug acest stereotip. Am intrat în sală, noi aveam locurile prin mijlocul ei. Pe rândul din faţa noastră s-au aşezat trei barbaţi, la vreo 3 rânduri mai sus erau două fete şi jos de tot alte două fete. Deci 9 oameni au urmărit filmul din sala mult mai încăpătoare.

Filmul este o adaptare dupa un roman de Andre Acimal, iar in 2007 producatorii au obtinut drepturile de a-l ecraniza. Şi când citeşti chestia asta nu te poţi întreba “băi, dar ăştia au aşteptat 11 ani ca să-l facă?”. O întrebare legitimă, însă răspunsul poate fi că au stat să-l facă şi să-l lanseze exact când era momentul. Anul trecut am avut Moonlight la Oscar, trebuia ca Academia Americană de Film să îşi prezinte din nou ofranda către comunitatea LGBT.  Pentru cine nu ştie avem nominalzări la cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu şi cea mai bună melodie.

“Triumfător şi sfâşietor” – Time Out
“O producţie răpitoare şi cu o înţelepciune chirurgicală” – Los Angeles Times
“Aruncă în noi cu o vrajă minunată, erotică şi senzuală” – Entertainment Weekly
“Un clasic” – The Verge
“O capodoperă” – Esquire
“Sublim” – Hollywood Reporter
“Uimitor” – Vanity Fair

Pe facebook cineva mă înteba aseară ce am căutat la un aşa film. Păi cum să nu vrei să vezi un film lăudat aşa de toată lumea? Însă răspunsul e mult mai simplu, tot tradiţia e vinovată şi aici 🙂 Adică, eu împreună cu soţia, am încercat întotdeauna să vedem toate filmele nominalizate la premiile Oscar până în momentul decernării. Ca să urmărim ceremonia în cunoştinţă de cauză 🙂 Aşa şi acum.

Dacă aţi citit până acum şi vreţi să mergeţi în continuare trebuie să vă previn, “spoiler alert” mai departe!

Inainte să continui însă vreau să-mi arăt indignarea pentru rating-ul primit de acest film. El a primit “nerecomandata copiilor sub 15 ani”.
Bun, ţinând acest lucru în minte, să vă descriu următoarea scenă din film. În podul casei, tânărul de 17 ani îndrăgostit de profesorul său stă pe o saltea cu o piersică alături. Şi începe să se uite la respectivul fruct. Şi ni se arată “curul” piersicii, care seamană foarte bine cu cel uman. Şi Elio, că aşa îl cheamă, începe să-şi bage degetul în respectiva gaură. Şi împinge, împinge până iese de acolo un lichid, cel am piersicii. Lichid care i se scurge pe piept şi se prelinge în jos. Dar totul nu se opreşte aici. El ia piersica şi începe să facă sex cu piersica. După ce are orgasm şi termină în piersică o ia şi o pune pe noptiera de lângă. Acolo piersica spartă începe să curgă, de data aceasta nu mai era lichidul din interiorul ei ci lichidul care a ieşit din penisul minorului.  Eeeeh, credeaţi că, gata, atât? Nu, abia acum începe treaba. Vine profesorul şi vede piersica. Îşi dă seama ce a făcut elevul minor şi face un pic mişto de el. Apoi ia piersica şi muşcă din ea, deşi ăstalalt îl îndemna să un o facă. Pentru cine a citit pe diagonală, piersica avea sămânţa elevului în ea. Un moment care ne face să ne dăm seama cât de mult îl preţuieşte profesorul pe elev. Tare, nu? Şi acum revin, de ce e nerecomandat copiilor doar sub 15 ani?! Dar na, poate sunt eu ingust la mine, că aşa mi-au mai zis unii.

Partea interesantă a acestei scene e că i-a făcut pe doi dintre cei trei bărbaţi veniti la film să zică “bă, frate, îmi bag p***, eu ies la o tigară, nu mai rezist”, iar altul i-a spus “da, frate, hai să mergem”. S-au întors după vreo 7-8 minute în momentul în care personajele principale îşi luau limba în gura într-un mod foarte “senzual şi erotic”, cum ar spune ziarele de afară. Şi reacţia lor a fost “hai frate, iaraşi?” :)) Moment în care le-am zis “eu nu fumez dar mai aveţi vreo tigară?” şi toată sala a îzbucnit în râs. Mă rog, impropriu spus toată sala, cei 9 prezenţi acolo. Şi chiar m-am simţit un pic prost pentru că i-am şuşotit Ralucăi la începutul filmului “ăştia cred că sunt gay”, şi iată că mă înşelasem. Şi ca să zic ca Seinfeld “nu că ar fi ceva în neregulă cu treaba asta” 😀

Apoi, la un moment dat profesorul vrea să păstreze distanţa faţă de elev şi nu mai vrea să se implice, iar asta trezeşte o frustrare în Elio. Eeeh, şi vine momentul împăcării. Olio repeta că nu-l mai interesează nimic şi Oliver, profesorul, îi cere să-şi dea pantalonii jos. Şi se pune în genunchi în faţa lui. Şi nu ni se arată ceea ce face frumuşelul profesor doar că erau băgate sunete de genul floşc, floşc ca să înţeleagă tot prostul.

 

Filmul are câteva mesaje de transmis. De exemplu, băiatul de 17 ani are prietenă, ies împreună, dansează şi chiar ajung să facă dragoste. Şi ştim cu toţii ce susţin toţi fanii minorităţii LGBT “toţi avem o genă de homosexual în noi, dar ne e frică să o scoatem afară”. Adică să te pună un pic pe gânduri, e un film după care rămâi cu ceva :))

Aaaah, era să uit. Trebuie să remarc grija producătorilor care au ţinut să nu provoace silă persoanelor mai slabe de înger. Adică în momentul în care personajele de sex masculin se sărutau băgau un blur, să zic aşa, cam 25% blur. Şi stai şi te întrebi, păi ori e pentru oameni deschişi la minte ori îi protejăm pe cei care nu sunt? Mă rog.

Spre finalul filmului, profesorul e nevoit să plece. Şi asistăm la adevărate drame, băiatul plânge, e terminat psihic şi e recuperat dintr-o gară de mama sa. Apoi ni se prezintă situaţia de peste câteva luni. Şi momentul în care profesorul dă telefon la ei acasă să vadă ce mai face lumea. Răspunde, conform scenariului, Olio şi după ce trec de întrebările convenţionale profesorul îi mărturiseşte că s-a logodit şi că se căsătoreşte. Daaaaarrr, îi spune lui Olio că îşi va aminti toată viaţa momentele frumoase trăite între ei doi. Minunat, nu?

 

 

 

Filmul se încheie cu scena dintre Olio şi tatăl său. Şi fiţi atenţi aici. Scena începe cu ei doi pe o canapea. Moment în care îi şoptesc Ralucăi “Fii atentă, aici ori tata îl săpuneşte bine de tot ori, cel mai probabil, îi spune că şi el a trăit aşa ceva în trecut”. Băi, şi încep ăştia să vorbească şi tata îi spune că îl înţelege, că şi-a dat seama ce se întâmplă, că nu trebuie să regrete nimic, că are noroc că a fost aşa iubit de cineva şi că trebuie să preţuiască aceste amintiri toată viaţa. Şiiii…şi că el a trăit aşa ceva în copilaria sa doar că el n-a avut curajul să meargă atât de departe şi că toată viaţa a regretat acest lucru :)))) Şi îi mai spune fiului său conceput tradiţional că apoi s-a însurat cu maică-sa şi că totul s-a sfârşit deşi în interiorul său se gândea încă la bărbatul acela. Iar băiatul nu ar mai fi fost acolo :)) Raluca se uita lamine şi mă întreba dacă nu cumva am mai văzut filmul :))) I-am spus că nu, doar că îmi dau seama cum, de ce şi cum funcţionează această maşinărie.

Şi cu asta am încheiat. De fapt, mai era şi scena de la piscină…dar nu v-o mai povestesc si pe aia. Vă las pe voi să o descoperiţi dacă sunteţi curioşi.

Zi frumoasă!

Corectitudinea politică excesivă scoate fetele din F1!

Ca în fiecare an, organizatorii Formulei 1 caută tot felul de soluţii să aducă audienţă pentru competiţie. Adică metode să facă şi mai mulţi bani. Ceea ce nu e de condamnat până la urmă. Ultima inovaţie e să elimine aceste fete de pe pistă. Anunţă ei că vor fi înlocuite cu copii. Copii care vor fi foarte încântaţi să-şi ţină de mână idolii lor. Ceea ce e perfect adevărat. Pare chiar o măsură binevenită.

Continental Tire girls with Mazda at Mazda Raceway Laguna Seca staff

Şi intrăm pe site-ul oficial să vedem ce zic exact:

“While the practice of employing grid girls has been a staple of Formula 1 Grands Prix for decades, we feel this custom does not resonate with our brand values and clearly is at odds with modern day societal norms. We don’t believe the practice is appropriate or relevant to Formula 1 and its fans, old and new, across the world.”

Aceasta e declaraţia lui Sean Bratches, cu funcţia sa oficială de “Managing Director, Commercial Operations at Formula 1”

Deci el recunoaşte că e o practică veche si tradiţională în Formula 1, însă care nu se mai “pupă” cu normele societăţii curente.  Şi dacă stai să te gândeşti, ai putea zice “da, mă, stăteau  alea acolo săracele ca nişte bucăţi de carne şi se uitau toţi în ţâţele lor!”

Curiozitatea mea a mers mai departe şi am încercat să aflu cu cât sunt-erau plătite aceste fete pentru a ţine sus pancarta cu numele pilotului, de

sursa foto: The Sun

exemplu. Şi am găsit în The Sun un articol care spune că unele îşi plăteau întreaga facultate din această “meserie”. Şi ştim cu toţii că ai nevoie de zeci de mii de euro ca sa termini  o facultate prin Anglia, de exemplu.

 

Kelly Brook (în dreapta), model şi fostă grid-girl vorbind despre acest lucru: “Una dintre cele mai frumoase meserii din lume. Te imbraci elegant şi rafinat, ai parte de o mulţime de suprize şi niciodată nu am simtit că cineva a profitat de mine”.

O alta, Rebecca Cooper, spune în The Sun: “E ridicol că unele cică luptă pentru drepturile femeilor însă ceea ce fac e să spune celorlalte ce au voie sau nu să facă. Politically Corectness Gone Mad”

Cine are dreptate? Ele nu par să fi avut nicio problemă.

Ok, lăsănd doar această parte din discuţie la o parte, nu pot să nu mă întreb dacă această decizie nu e influenţată de faptul că Marele Premiu a ajuns în ultimii ani prin locuri mai exotice ca Bahrain, Qatar sau Abu Dhabi. Şi ştim cu toţii că femeia nu e la fel de respectată şi nu are aceleaşi drepturi în toate locurile lumii. Încă acţionează legea Sharia prin aceste zone. Una dintre prevederi spune că pentru a dovedi un viol e nevoie de marturia a doi barbaţi sau a unui bărbat şi a doua femei. O femeie se poate plânge mult şi bine de una singură dacă e doar cuvântul ei împotriva agresorului. De asemenea, violenţa domestică îndreptată împotriva femeii e foarte greu de demonstrat tocmai din motivul acesta şi de cele mai multe ori nu se ia nicio măsură împotriva soţului barbar.

Bun, în atare condiţii, nu ne putem gândi că influenţa oamenilor cu bani din aceste zone a avut un cuvânt decisiv?

Nu puteai îmbraca fetele de la pit stop astfel, aşa că mai bine le scoatem de tot, nu? :)) Pentru că Formula 1 se transmite peste tot în lume, inclusiv în zonele de care vorbeam, nu puteai să-i araţi bărbatului islamist femei  sexy îmbracate în latex. Aşa că mai bine o dăm că schimbăm totul pentru respectul şi pentru egalitatea dintre sexe. Nu e mişto că am ajuns în vremurile în care să poţi spune că albu-i negru şi toţi ceilalţi să creadă că aşa e?!

 

 

 

 

N-aţi mai văzut prim-ministru cu metroul?!

Nu vă ascund că astăzi am fost la cinema si am văzut Darkest Hour. Majoritatea știți despre ce e vorba. Al doilea război mondial, Hitler înainta în Europa, cucerise Olanda, Belgia, Polonia și se apropia de Regatul Unit. Franța ce mai opunea ceva rezistenţă. Winston Churchill tocmai fusese ales prim-ministru și era măcinat de întrebarea dacă e mai bună soluția unui război cu şanse minime de reuşită sau a uneia de pace. Insă o eventuală pace obținută în condițiile lui Hitler, normal. Aceste frământări ale lui  aveau loc în momentele decisive pentru soarta a zeci de mii de soldaţi împinşi către mare de trupele naziste la Dunkirk. Și așa cum ne-a anunțat la începutul filmului, Churchill face ceea ce nu mai făcuse decât o singură data în viata, să meargă cu metrou.

sursă foto: telefonul meu în sala de cinema 😀

“La ce vă holbaţi, nu aţi mai văzut un prim-ministru să meargă cu metroul?” i-a intrebat el pe oameni. Şi deşi în guvernul său mulţi doreau o soluţie de aşa-zisă pace, el a decis să meargă pe mâna oamenilor, să lupte până la capăt. Şi s-a dus în guvern şi le-a spus alora că madam cutare şi domnul cutare i-au spus ce să facă. Nu vă stric bucuria de a vedea filmul, daca nu l-aţi văzut deja, aşa că vă las pe voi să vedeţi ce s-a întâmplat după. Oricum merită să daţi banii pe el, chiar dacă ritmul filmului nu te duce deloc la 120 de bătăi pe minut 😛

Dar stăteam şi mă gândeam în sala de cinema cum ar fi să-i vedem şi pe ai noştri cu metroul? Să te trezeşti cu doamna Dăncilă pe scaunul alăturat? Ce i-ai spune? Sau cu Iohannis. Da, mă, mergem şi noi cu presupusul până la absurd :)) Să îl vezi pe Dragnea cum urcă la Eroilor şi te întreabă dacă cobori la Grozăveşti. Ai avea curaj să îi spui că modificarea legilor justiţiei ţi se pare o mare mizerie? Sau ai avea probleme în a te controla, ai vrea o răfuială cu el? Dar cu Tudose? L-ai invita la un pahar din ţuica primită de la socri?

Eu de multe ori văd în zilele de  vineri pe Iuliu Maniu poliţişti care deschid calea unui domn care călătoreşte des la Sibiu. El nu stă la semaforul super lung de la Gorjului, el trece, trece cu lumuzinele peste nervii oamenilor. Şi avem exemplul lui Churchill care a trecut peste opinia oamenilor din Parlament şi a ţinut doar de cea a oamenilor simpli. De ce ai noştri sunt indiferenţi la dorinţele noastre? De ce se fac că îi interesează doar o dată la 4 sau 5 ani? Priviţi, până şi dictatorul nostru, de ochii lumii, se mai urca într-un metrou din când în când.

Vă spun eu. Churchill ştia că acei soldaţi provin din oamenii de rând, ei luptau, ei îşi pierdeau vieţile, ei erau cei care intrau sub şenilele tancurile nemţeşti, ei încasau gloanţele direct în creier. Ei, nu cei din parlament. Iar ei, soldaţii, aveau rudele acasă. Rudele, poporul. Noi ce facem? Păi noi le permitem să îşi bată joc de noi, pentru că noi nu luptăm, noi nu încasăm niciun glonţ, la noi e pace, dar chiar şi aşa noi ne facem de lucru exact când trebuie să-i alegem pe ei. Şi atunci, dacă noi ne pişăm pe el de vot, ei de ce să meargă cu metroul alături de noi?

PS: S-ar putea să-ţi placă şi asta Cele mai bune 10 filme de război 😀

Cetatea Filmului Progresist!

V-aţi luat bilet la “120 BPM”? Păi nu aveaţi cum încă, deoarece va fi lansat abia pe 26 ianuarie în cinematografele din România.  Dar grăbiţi-vă, faceţi-vă revervare din timp pentru că e o peliculă ce nu trebuie ratată. A primit deja marele premiu al juriului de la Cannes şi a luat multe alte premii pe la diferite festivaluri. “Inimile noastre sunt incă sub impactul socului. Lacrimile au inundat sala de cinema” au scris cei de la Le Monde. Franţa l-a propus ca nominalizare la Oscar în acest an, însă după cum vedem nu a prins lista finală. Probabil după ce au dat anul trecut marele premiu dramei Moonlight au considerat că ar fi deja prea mult să apară pe lista de anul acesta nu una, ci două drame cu acelaşi mesaj.  Pe lângă cei 120 km/h avem “Call Me by your Name” care concurează pentru marele premiu. Film care va aparea şi el în cinematografele noastre la începutul lunii februarie.

Sub masca unei campanii pentru prevenirea şi conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă SIDA la nivelul societăţii, filmul 120 BPM face parte din galeria ultimelor evenimente care încearcă să impună pe agenda publică necesitatea adoptării unor legi favorabile comunităţii LGBT în toată lumea, inclusiv în România, ţară care, deocamdată, se împotriveşte oarecum progresului cu forţa. Ba chiar, filmul poate fi considerat un manifest pentru toţi care doresc să-şi apere drepturile.

“120 Bătăi pe minut” nu se referă la câte palme ia o femeie în familia tradiţională într-un minut, ci ne prezintă lupta unui grup de activisti homosexuali, ACT-UP, in Franta anilor ’90, pentru a determina autoritatile si companiile farmaceutice sa actioneze impotriva maladiei SIDA. Teoretic, un lucru bun, nu?! Dar vedem mai încolo ce şi cum. Organizaţia ACT UP e considerată una dintre precursoarele mişcărilor civice de după anii 2000 care au condus în final la obţinerea unor drepturi pentru diferite grupuri de minorităţi, sexuale şi civice.

 

Una dintre scenele filmului se petrece în curtea unui liceu unde cei de la ACT UP împărţeau prezervative. Acolo o elevă le spune vizibil dezgustată celor doi că nu are nevoie pentru că e imposibil să ia „boala homosexualilor”. Moment în care personajul principal îl sărută pentru prima oară pe partenerul său din film. Ce vreţi? Aşa a gândit regizorul că e cea mai bună replică pentru dezgustul adolescentei. Şi totuşi, ce faci când cineva nu te înghite? Scuzaţi-mi expresia care se potriveşte ca nuca în perete aici. Deci, ce faci în cazul ăsta? Stai şi îi explici că greşeşte şi îi aduci argumente în acest sens? Nu, începi să faci exact lucrul pe care respectiva persoana îl detestă, te lingi în public, în faţa ei, nu? Logică de regizor mare :))

În plus, tot la acel liceu, activiştii intră cu forţa în incintă şi încep să împartă prezervative liceenilor susţinând că astfel tinerii vor fi protejaţi faţă de pericolul reprezentat de SIDA. Da, ar putea fi o soluţie să băgăm aparate automate cu prezervative. Să le punem alături de cele cu croissante şi sucuri. Dacă vrea adolescentul să-şi bage o colegă “la una mică” în toaletă să fie sigură toată lumea că nu apare vreo sarcină nedorită. Că doar d-asta suntem pe primele locuri la avorturi în Europa, că nu au liceenii de unde să-şi cumpere prezervative la timp. Right…!

Ca o curiozitate, să ştiţi că filmul e distribuit cu clasificarea N-15, adică e nerecomandat copiilor sub15 ani, iar în momentul achiziţiei biletelor să fie un adult care să supravegheze minorul.  Ne întrebam oare ce ar trebui să conţină un film pentru a căpăta caracterul IM-18. Pentru că acest film, pe lângă anumite pasaje cu violenţă de limbaj şi acţiune, are şi o scenă de sex între cei doi parteneri gay din film. Scenă care are climaxul în momentul în care unul dintre cei doi scoate prezervativul şi face dragoste cu celălalt deşi era conştient că astfel va lua SIDA de la el. Emoţionant, nu? Educativ, sigur.

Dar hai să vorbim de industria de film, că am adus aminte mai sus de Academia Americană. Am parcurs lista din acest an de la Oscar. La o privire mai atentă am descoperit următoarele persoane gay pe lista finală: producătoarea Darla K. Anderson cu animaţia Coco, Rachel Morrison cu Mudbound la Cinematografie, Yance Ford cu Strong Island la cel mai bun documentar, Benj Pasek pentru cea mai bună melodie din The Greatest Showman. La producători stăm foarte bine, avem nu mai puţin de 4 nominalizaţi care sunt luaţi în evidenţele LGBT: Megan Ellison (Phantom Thread), Luca Guadagnino (Call me by your name), Scott Rudin (Lady Bird) şi Peter Spears (tot Call me by your name). La cel mai bun scenariu îi avem pe James Ivory (Call me by your name) şi Dee Rees (Mudbound).

Toţi acesti oameni sunt gay. Acum, unii dintre noi ne-am putea întreba “băi, dar dacă sunt atâtia pe această listă înseamnă că eu am fost închis la minte şi nu am vrut să accept că sunt foarte mulţi printre noi!” Ar fi o variantă aceasta, unii ar spune că respectivul care gândeşte aşa a evoluat şi a acceptat că trăieşte într-o lume care a depăşit stadiul de Ev Mediu. Dar mai sunt alţii care pot gândi aşa “sunt aşa multe persoane LGBT în Cetatea Filmului datorită propagandei care s-a făcut de-a lungul timpului pentru aceştia încât discriminarea pozitivă a acţionat în aşa fel încât au avut acces mult mai uşor la poziţii importante. Sau au primit proiecte mai uşor, sau au fost angajaţi exact pe această bază. Sau poate că fac parte dintr-un mare plan. Sau…sau…” Dar cei care gândesc aşa sunt oameni homofobi şi nu înţeleg faptul că lumea evoluează.

Şi apropo de asta, v-a povestit copilul dumneavoastră cum s-a terminat minunata poveste gay din serialul Andy Mack difuzat de Disney Channel? Că a fost o discuţie prin toamna anului trecut. S-a stârnit o isterie printre unii că Disney bagă în acest serial îndrăgit de copii o astfel de povese înduioşătoare. Noi eram curioşi, că n-am avut timp să urmărim. Dar ne-a plăcut filmul difuzat recent la cinema “Te-nsori cu mine, bro?”, o comedie spumoasă. Şi să nu uităm ce dezbatere a stârnit premiera remake-ului “Frumoasa şi Bestia”. Şi tot aşa.

Să nu uităm că noi suntem în acest moment cu ani buni în spatele statelor occidentale din punct de vedere al dezvoltării, al infrastructurii, al condiţiilor din spitale etc. Sau aşa ne consideră toată lumea, nu? Şi iată această captură din film cu replica “Nu putem face presa să fie interesată!” Se întâmpla în Franţa anilor 90. Vi se pare că acum, la noi, mass-media nu sunt interesate de această “problemă” a societăţii? Noua ni se pare că, din contră, e implicată activ în tot ce se întâmplă în legătură cu mişcarea LGBT. Dovadă si articolele despre acest film, căutaţi-le şi încercaţi să rezistaţi până la finalul acestor ode la adresa capodoperei realizate de Robin Campillo, că aşa îl cheamă pe regizor.

Aah, era să uit. Spoiler alert! La final, personajul principal moare. Şi probabil îl lasă cu întrebarea pe iubitul său “Am luat sau nu am luat SIDA de la el, deşi joc într-un film care se presupune că ne învaţă exact cum să ne protejăm?” Dar răspunsul îl aflăm numai dacă îl vizionăm.